joi, 27 octombrie 2011



„Să ne trăieşti întru mulţi ani,
Măria Ta!!”


Cred că aveam vreo 7-8 ani, nu mai mult şi-mi amintesc cum bunicul, de 10 mai, 25 octombrie şi 8 noiembrie (aceste date mi s-au întipărit în memorie pentru că el le încercuia, an de an, cu roşu pe calendarul creştin-ortodox lipit pe perete, sub icoana cu candelă), punea la fotografia în „sepia” a Regelui (care îl înfăţişa pe Majestatea Sa, Regele Mihai I, tînăr, costumat în uniformă militară de gală, fotografie înrămată şi aşezată la loc de cinste, lîngă icoana a cărei flăcăruie nu se stingea niciodată) o mică eşarfă tricoloră, în fiecare an, alta... Apoi, lua o poziţie marţială şi, pus la şapte ace, îmbrăcat fiind cu hainele lui de sărbătoare cele mai bune, spilcuit, proaspăt bărbierit şi pomădat, avînd în mînă un pahar de cristal cu picior, plin pe jumătate cu un vin gălbui ("Busuioacă de Bohotin", aveam să aflu eu mult mai tîrziu, de la bunica, un vin care-l costa bani grei şi pe care îl bea doar el, la prilejuri deosebite) şi, cu faţa către fotografia lui Vodă, zicea cu glas tunător: „Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!” Apoi, dintr-o răsuflare, golea paharul ăla cu vin. Eu stăteam smirnă lîngă el, abia răsuflînd, în poziţie de „drepţi”, cu mîinile lipite la o vipuşcă imaginară a pantalonilor (îmbrăcat „cuviincios” şi instruit de însuşi bunicul) şi îl priveam de jos în sus, emoţionat la culme. Odată ceremonialul încheiat, bunicul îşi aprindea o ţigară din foiţă, pe care şi-o răsucea singur dintr-un tutun blond, aromat (pe care-l ţinea într-o tabacheră de argint) şi, învăluit în nori groşi de fum albăstrui-parfumat, îmi spunea poveşti fabuloase cu regi şi voievozi, începind cu Burebista şi terminînd cu Regele Mihai I (care poveşti, dacă mă gîndesc eu bine acum, cred că erau „adaptate” de el pentru a le înţelege eu). Tîlcul unora dintre aceste poveşti îl pricepeam de bine de rău, cu mintea mea de atunci însă pe al altora, aveam să-l pricep mult mai tîrziu. Ce-am reţinut cu străşnicie eu, ţincul care eram atunci, a fost că noi, românii, am avut regi de cînd ne ştim iar faptul că atunci, în anii ’60, nu mai aveam era o tragedie de neînchipuit, neplăcută la culme pentru cei mari. printre care se prenumărau şi bunicii mei. De altfel, bunicul, ori de cite ori avea prilejul, îi spunea bunicii pe un ton plin de siguranţă şi extrem de sobru însă cu o anume linişte în glas, că vor veni americanii, nu ne vor lăsa ei pe noi de izbelişte şi că Regele nostru va fi iar la „cîrma ţării”, adică acolo de unde l-au alungat cu samavolnicie „păcătoşii de bolşevici”. Nu prea înţelegeam eu în acei ani de unde şi de ce să vină americanii şi ce legătură era între aceşti americani şi Regele nostru. Cum nici despre „păcătoşii de bolşevici” nu prea ştiam eu mare lucru, decît că erau ruşi şi că nu-i iubea nimeni din jurul meu şi că bunicul îi înjura de mama focului, gospodăreşte, birjăreşte ori de cite ori aducea vorba despre ei. L-am întrebat eu o dată despre toate acestea dar mi-a spus că nu sînt treburi pentru copii şi că o să aflu mai multe cînd o să mă fac mare. Nu-mi spunea decît că bolşevicii şi comuniştii sînt cei mai mari duşmani ai Regelui nostru şi că-s doar o şleahtă de hoţi, de proşti şi de depravaţi şi că dacă ţara nu va fi condusă iar de Rege, va fi vai şi-amar de soarta noastră! Drept pentru care, eu, încă de atunci, am considerat ca aşa e normal şi bine, să fim conduşi de un rege iar ţara noastră să se numească regat şi nu republică. Poate de aceea n-am înţeles eu nici pînă în ziua de azi sintagma „a fi sau a nu fi monarhist/regalist”. Cum vine treaba asta? Ca şi cum am fi membri ai unui partid oarecare sau ai unor secte??? Căpătasem covingerea (insuflată de bunicul, evident şi cu care am rămas pînă în ziua de azi) că toţi românii, dar absolut toţi trebuie să fie de partea Regelui nostru cel drept şi bun. Mai cu seamă pentru că Regele, aşa cum îmi mai spunea apăsat bunicul, e „unsul lui Dumnezeu pe pămînt” şi trebuie respectat ca atare, pentru că tocmai de aceea, după Bunul Dumnezeu, continua el, „Regele este mult mai important decît toţi sfinţii ăia pe care-i vezi tu în calendar, drept pentru care el trebuie să fie persoana de cea mai mare însemnătate din viaţa oricărui bun român, pentru că el, dincolo că e trimisul lui Dumnezeu pe pămînt, mai inseamă şi altceva: el e însuşi Patria”… Aşadar, toţi românii care cred în Dumnezeu, imediat după El, trebuie sa creadă în Regele lor… Apoi, vin toate celelalte…

Avea dreptate bunicul: Nihil Sine Deo Nihil Sine Rex

Şi, în ciuda trecerii anilor şi a plecării bunicului în lumea celor drepţi, această convingere nepreţuită mi s-a înrǎdǎcinat parcǎ tot mai adînc în suflet. Și care convingere, iatǎ, în aceste zile, mi s-a confirmat, o dată în plus. Ca și cum ar mai fi fost nevoie…

Cred că bunicul meu, acolo pe unde o fi, e, în sfirşit, fericit… Drept pentru care, voi încheia, nu înainte de a repeta și eu urarea bunicului, așa precum o spunea dumnealui în urmă cu mult timp: „Să ne trăieşti întru mulţi ani, Măria Ta!”

© Bogdan-Lucian Stoicescu

p.s. În ultima vreme, pe toate canalele mass-media (și nu numai) se dezbate cu cerbicie „spinoasa” problemǎ a monarhiei românești, încercîndu-se oferirea unor rǎspunsuri la cîteva întrebǎri, generate acestea, pe de o parte, de un remarcabil eveniment întîmplat în urmǎ cu doar cîteva zile (sǎrbǎtorirea împlinirii venerabilei vîrste de 90 de ani de cǎtre Regele Mihai I-ul al României și desfǎșurarea unor manifestǎri de o înaltǎ ţinutǎ dedicate acestui eveniment, culminînd cu discursul ţinut de Majestatea Sa, în ziua de 25 octombrie, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului ţǎrii) iar pe de alta, de declaraţiile frizînd imbecilitatea dublate de comportamente absolut schizoide, ale unor așa-ziși politicieni și demnitari ai statului, în frunte cu însuși președintele ţǎrii. Întrebǎri care, în marea lor majoritate, au gravitat în jurul conceptului de monarhie constituţionalǎ (ce a însemnat ea pentru România, mai poate reprezenta ea astǎzi o alternativǎ autenticǎ la actuala guvernare pentru a scoate ţara din marasmul în care s-a prǎbușit și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, dacǎ mai reprezintǎ ea o instituţie de autenticǎ sau este demult perimatǎ) în dorinţa evidentǎ de a înlǎtura vǎlul de minciuni create mai bine de 40 de ani de propaganda securisto-comunistǎ vizavi de aceastǎ importantǎ etapǎ a istoriei noastre moderne și de a lǎmuri controversata problemǎ privind viabilitatea monarhiei la acest început de mileniu. Au curs rîuri de cernealǎ, a vuit internetul, au avut loc dezbateri zile-n șir pe mai toate posturile radio-tv, în care tot felul de neica nimeni au molfǎit într-un asemenea hal subiectul (excepţiile au fost rarisime!), încît m-au convnis pe deplin cǎ geniala vorbǎ a lui Petre Ţuţea, cum cǎ aflatul în treabǎ la români a devenit o imbatabilǎ metodǎ de lucru, e cum nu se poate mai valabilǎ și cît se poate de actualǎ. Toatǎ aceastǎ sarabandǎ infernalǎ, a avut asupra mea, în mod absolut natural aș spune, douǎ efecte: unul fast – aducerea în paginǎ a amintirilor despre fiinţa luminoasǎ a bunicul meu - și unul nefast- acela ca într-o postare viitoare, sǎ-mi permit și eu, din acest colţ de blog, sǎ-mi exprim punctele de vedere asupra mult frǎmîntatei probleme. Plecînd însǎ de la o altǎ întrebare: fǎrǎ monarhie, am fi avut, oare, noi românii, istorie?