joi, 19 noiembrie 2009

Remember Jack Kerouac (1922-1969) – de 40 de ani pe un alt drum...

Kerouac: destinul scriitorului fără public?

(I)*

Pentru Jack Kerouac**, fondatorul celebrei Beat Generation1, drumul e încă departe de a se fi încheiat. În timp ce regizorul american Francis Ford Coppola2 se pregăteşte să înceapă filmările după un scenariu inspirat de romanul “Pe drum”3, Jack Kerouac revine în forţă în atenţia opiniei publice din Statele Unite cu un volum de corespondenţă şi o antologie cuprinzînd fragmente extrase din romanele sale. În interviul - acordat televiziunii din Quebec - pe care vi-l supunem atenţiei, el se destăinuie publicului, cu doar doi ani înainte să moară, la doar 47 de ani, în octombrie 1969.

Jack Kerouac, când îi mărturisea într-o scrisoare prietenului său Neal Cassady4 că este moştenitorul “blestemului lui Melville: acela al destinului scriitorului fără public”, se înşela. Nu numai că după dispariţia scriitorului, volumele sale n-au încetat nici o clipă să fie citite, ba mai mult, interesul asupra vieţii şi a operei sale a crescut constant. Coppola se pregăteşte să demareze filmările la On the road. Un volum de Scrisori (1940-1956)5, îngrijit de Ann Charters, cuprinzînd aproape jumătate din cele scrise în această perioadă, şi care a văzut lumina tiparului în Statele Unite, vine să confirme, o dată în plus, faptul că scriitorului îi plăcea enorm să comunice în acest fel, mărturie stînd grija lui în a păstra cu sfinţenie copiile propriilor misive, ba chiar şi ciornele acestora… Posesor al unei memorii remarcabile, Kerouac era în stare să retranscrie cuvînt cu cuvînt un dialog, păstrînd nealterate stilul şi nuanţele acestuia. Scrisorile sale fac proba incontestabilă a materiei vii din “romanele sale adevărate”. În paralel cu acest volum a fost editat un altul, cuprinzînd o antologie de fragmnte extrase din romanele sale împreună cu The Jack Kerouac Collection6 un pachet conţinînd trei compact discuri însoţite de un booklet.

Jack Kerouac, dispărut la doar 47 de ani, în octombrie 1969, i-a lăsat mamei sale Gabrielle, toată “averea” sa: 91 de dolari, întreaga arhivă (manuscrise, scrisori şi carnetele cu însemnări) şi extrem de puţine lucruri personale.Astăzi, această moştenire, evaluată la aproximativ 10 milioane de dolari, a declanşat un proces între fiica sa Jan, un nepot, Paul Blake şi un cumnat, John Sampas. De altfel, cîteva dintre obiectele personale care au aparţinut scriitorului au fost vîndute la o licitaţie, atingînd sume considerabile, fondurile astfel obţinute permiţind asigurarea bunei gestionări a fondului Kerouac. De exemplu, un mantou impermeabil a fost achiziţionat de celebrul actor american Johnny Depp, pentru “doar” 10.000 de dolari!

De la literatură la cinematograf, Jack Kerouac, Ti-Jean (cum era numit de prieteni) din Lowell, Massachuttes, care fără ştie, avea să inventeze Beat Generation, rămîne în continuare, pe drum. (Simone Arous)


La capătul drumului

Joyce Carol Oates7

Pe cei pe care zeii vor să-i piardă,

mai întîi îî fac celebri. Aşa cum într-o dimineaţă de martie a anului 1812, la Londra, tînărul insolent şi genial George Gordon, zis Lord Byron, s-a trezit celebru, traiectoria vieţii sale, strălucitoare şi fatidică, conturîndu-i-se sub propriile priviri, într-o dimineaţă de septembrie a lui 1957, la New York, Jack Kerouac, insolent şi superdotat însă nu la fel de tînăr (avea pe atunci 35 de ani) descoperi, cînd făcu ochi, că devenise o celebritate literară şi că turnura vieţii sale, mai puţin strălucită dar la fel de funestă, îi apăru extrem de clar în faţa ochilor. Astfel lansat, nu mai exista nici o cale de întoarcere în conul de umbră în care se aflase pînă atunci.


Publicarea cînturilor I şi II din “Childe Harold’s Pilgrimage”,

a reprezentat motivul ascensiunii meteorice a lui Byron; pentru Kerouac, motivul avea să-l reprezinte apariţia celui de-al doilea roman al său, On The Road, care beneficiase de nesperatul “bun de tipar” girat de Times, sub forma acelor cronici ultrafavorabile care, la o adică, pot influenţa decisiv nu numai cariera unui artist, ci însăşi cursul ulterior al vieţii lui. În timp ce alţi critici nu vorbeau decit despre nişte rebuturi infra-literare, cel de la Times saluta scrierea numind-o “o autentică operă de artă”, “un eveniment istoric” şi încă “Expresia celei mai magnifice scriituri, cea mai clară şi valoroasă a generaţiei pe care însuşi Kerouac o botezase , nu cu mulţi ani în urmă.” Extravagant! Demenţă zen ! Cu excepţia cîtorva iniţiaţi, puţini erau aceia care puteau gusta delicioasa ironie a acestei cronici, care ea însăşi reprezenta un eveniment istoric, în felul ei: era opera unui tînăr, Gilbert Millstein8, care-l înlocuia pe Oliver Prescott, un cronicar de temut, recunoscut drept un conservator notoriu (aflat atunci în vacanţă) şi care ar ficondamnat, fără discuţie, “On The Road”, asta în cazul în care ar fi catadicsit să-l citească.


“Childe Harold” şi “On The Road” sînt, atît unul cît şi celălalt,

volume de călătorie, desigur: primul este o relaţie, în stanţe spenceriene, a peregrinărilor unui tînăr romantic, profund egocentric, în ţări “exotice” precum Portugalia, Spania, Albania şi în Asia Mică; al doilea narează cu elementele unei proze rapsodice, fruste, scrisă la persoana întîia, călătoriile unui tînăr care străbate Statele Unite, făcînd autostopul, în deliranta companie a lui Dean Moriarty (“abominabilul” Neal Cassady). “Childe Harold” al lui Byron este un tînăr “transparent”, prin intermediul căruia, poetul de 24 de ani exprimă esenţa gîndirii şi a trăirilor sale sufleteşti cu o bravură care explică acuitatea excepţională a regiei: Sal Paradise al lui Kerouac este un tînăr scriitor talentat care seamănă, întîmplător, cu Kerouac: obsedat de cuvinte, debordînd de pasionalitate şi nerăbdător să “îndeplinească unica şi nobila noastră funcţie în spaţiu şi timp: mişcarea”. Cei doi pelerini sînt plini de pasiuni juvenile şi ardori romaneşti, emblematice pentru epoci extrem de diferite însă cu multe legături între ele: Sal Paradise este un juvenil grosolan, un inadaptabil posedat de un entuziasm whitmanian irezistibil, care trece dincolo de pagină: “Care este sentimentul care vă cuprinde atunci cînd abandonaţi nişte oameni într-o maşină care se îndepărtează în viteză pierzîndu-se în cîmpie şi pe care-i vedeţi cum se fac din ce în ce mai mici pînă cînd, într-un sfîrşit, dispar cu totul? O fi lumea asta mare care ne apasă şi sentimentul despărţirii. După care plecăm mai departe către o nouă şi nebunească aventură...”

În "Clodo şi îngerul furios", conform propriei sale expresii, Jack Kerouac seamănă cu Percy Shelley, prietenul şi tovarăşul de drum al lui Byron, la fel ca şi pentru Byron însuşi, prin felul său de-a amesteca narcisismul şi idealismul, alimentat pasional cu o arzătoare credinţă mistico-religioasă: nu este vorba însă despre neo-platonismul sublim al tînărului romantic englez expatriat, ci despre un budism sui-gneris, à l’americaine, aşa cum era el înţeles şi practicat în San Francisco-ul anilor ’50 –’60 ai secolului trecut – deşi, originar dintr-o Canadă franceză catolică decăzută, Kerouac avea să păstreze un spirit creştin pînă la sfîrşitul zilelor sale. Aşa cum îi apare simbolul crucii în halucinaţiile generate de starea de năuceală bahică a personajului Jack Duluoz, acel alter ego al său din romanul de mai tîrziu, Big Sur (1962).

Între Byron şi romancierul canadian de factură byroniană,

există, desigur, multe diferenţe. Byron, ca şi Shelley, aveau să împlinească o strălucită operă poetică după debutul lor precoce; în schimb, proza lui Kerouac nu pare deloc să fi evoluat pe măsura trecerii timpului. Pînă la sfirşitul carierei sale, el nu a izbutit să mai atingă decît absolut episodic acele culmi artistice, aşa precum i se întîmplase în On The Road. Însă toţi aveau să împărtăşească acelaşi crez desfrînat, de sorginte rimbaudiană - din toate punctele de vedere - însă pus în slujba artei lor. Byron şi Shelley au fost, fără doar şi poate, genii ale limbii engleze însă n-au reuşit deloc să fie la fel de geniali şi cu propria lor existenţă generică. Byron a murit, ruinat fizic, la doar 36 de ani; Shelley dispărea tragic în timpul unei furtuni, pe velierul său, la mai puţin de o lună de împlinirea vîrstei de 30 de ani, într-un accident care trăda aceeaşi nebunească temeritate, precum propria sa moarte. Dacă n-a fost chiar un geniu, Jack Kerouac a fost, în schimb, unul dintre acei indivizi prodigioşi (precum Jack London, bunăoară), cărora li se părea că aptitudinile lor excepţtionale nu reprezintă altceva decît apanajul acelei uriaşe forţe a imaginaţiei, temerităţii fizice, energiei juvenile şi dispreţului adolescentin faţă de autocenzură şi de constrîngerile docte şi fastidioase ale celor mai în vîrstă. (Personajele sale masculine emblematice exercită o atracţie irezistibilă. După ce sclipitorul Ken Russel9 a dat viaţă pe ecran (provocînd reacţii controversate la adresa creaţiilor sale) lui Byron şi Shelley, Francis Ford Coppola e pregătit să-i transpună filmic pe Kerouac şi Cassady, într-o adaptare cinematografică a romanului On The Road. În acest sens, el a organizat la New York o preselecţie deschisă la care s-au prezentat nu mai puţin de 3000 de candidaţi!)

În proza sa torenţială - conţinînd mii de cuvinte deşuchiate - Kerouac

şi-a exploatat calităţile de scriitor cam în aceeaşi manieră cum şi-a lăsat amprenta asupra legăturilor sale amoroase, la fel de durabile şi acestea precum viaţa de-o noapte a unei efemeride. Pentru că aşa cum nu credea în revenirea asupra textului tot aşa nu credea nici în regrete. Însă a emite judecăţi de valoare numai după lectura “romanelor sale sincere” şi după scrisori, e ca şi cum Kerouac n-ar fi putut să scrie astfel - cu o exacerbată ardoare şi fără nici o inhibiţie -, decît sub influenţa aloolului sau a drogurilor, În romanul său din 1968, Vanitatea lui Duhouz, el vorbeşte pe un ton lugubru despre “tot felul de droguri, de la morfină şi marijuana pînă la detestabila benzidrină10, pe care le ingurgitam (...). Distrugeam apoi inhalatoarele de benzidrină pentru a refolosi hîrtia îmbibată şi a o rula în mici biluţe otrăvite, care ne provocau năduşeli şi suferinţă… În ceea ce mă priveşte, lucrurile au început să o ia razna. Aveam tot mai des halucinaţii şi grave stări depresive datorate benzidrinei.” La mijlocul anilor ’40, Kerouac a trebuit să fie internat ca urmare a unei tromboflebite provocate de abuzul de benzidrină.

Indiferent de care ar fi fost preţul scrierii romanului,

legenda Beat va consacra On the road drept o experienţă extatică: el reprezenta primul triumf a ceea ce Kerouac numea “proza spontană”, “noua literatură”, care trebuia să scoată din circuit toată literatura “veche” de pînă atunci. Fără pargrafe de la început pînă la sfîrşit, scris pe un sul de hîrtie de teleimprimator, în lungime de 50 de metri, pe care Kerouac l-a bagat în maşina sa de scris, romanul a fost elaborat într-un acces de energie maniacală, în doar 20 de zile. Autorul-derviş nu va întîrzia să-şi pulverizeze propriul record al elaborării acestui roman, scriind Subteranele, la foc automat, în doar trei zile iar adaptarea pentru scenă a lui On The Road, într-o singură noapte. (Imaginaţi-vă numai de ce tratament s-a bucurat acest text!). Vigoarea pe care i-a dat-o practicarea fotbalului american – la Universitatea Columbia – i-a permis lui Kerouac “luxul” de a pierde cinci kilograme într-o singură şedinţă de scris şi de a ieşi din ea golit de puteri, deprimat, cu gîndul sinuciderii. De aici şi îmbătrînirea sa prematură, care i-a afectat viaţa şi arta prin dese şi violente schimbări de comportament. (va urma)


* Textul pe care vi-l supunem atenţiei a apărut în revista “Magazine littéraire” (nr. 334, iulie-august 1995, pp. 95-99) cu titlul original “Kerouac: le grand retour” (“Kerouac: marea reîntoarcere). După publicarea în întregime a eseului scriitoarei americane, vom încheia cu interviul (De la Jack Kerouac la Ti-Jack Kerouac) de la Radio-Canada, pe care scriitorul l-a acordat în anul 1967.

**Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac s-a născut la 12 martie 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /Herald Tribune/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele The Subterraneus (Be-bop, baruri şi praf alb, 1958), Gamler, Zen şi munţii înalţi (The Dharma Bums, 1958), Maggie Cassidy (1959), Mexico City Blues (1959), Jurnal de vise (Book of Dreams, 1961), Lonsome Traveller (1961), Big Sur (1962), Îngerul, Kif şi ţările noi (Desolations Angels, 1965) şi Satori in Paris (1966), precum şi volumul de versuri Mexico City Blues (1959)* Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1968*, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison

Note

1. Beat Generation (Generaţia Beat); beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! - în deceniile următoare.

2. Francis Ford Coppola (n.1939), celebru regizor american, producător şi scenarist. Coppola a regizat, printre altele, peliculele Godfather (Naşul), The Conversation (Conversaţia) şi Apocalypse Now (Şi acum apocalipsa), filme care i-au adus consacrarea internaţională, plasîndu-l printre cei mai importanţi şi respectaţi regizori ai lumii.

3. Pe drum – Francis Ford Coppola se regăseşte, de data aceasta în calitate de producător, pe genericul adaptării cinematografice a romanului “Pe drum”al lui Jack Kerouac. Regizat de cineastul brazilian Walter Salles (semnatar, printre altele. al regiei peliculei “Jurnal pe motocicletă”, o adaptare cinematografică a volumului autobiografic omonim al lui Che Guevara), filmul se află, deocamdată, în etapa de producţie. Coppola - care deţine drepturile de ecranizare ale romanului lui Kerouac din anul 1979), mai avusese o tentativă de a realiza pelicula, avîndu-l atunci ca regizor pe americanul Joel Schumacher (celebru în urma regizării unor pelicule după romanele lui John Grisham The Client şi A Time To Kill dar mai ales a seriei Batman). Aşa după cum declară regizorul brazilian, pelicula, avînd ca punct de plecare romanul “Pe drum”, nu va fi o ecranizare reactualizată, cît mai mult o tentativă de a reface atmosfera anilor ’50. “Ideea este să filmăm un documentar despre moştenirea politică şi culturală a beatnicilor, astfel încât să putem înţelege de ce acest moment este pertinent şi astăzi. Câţiva dintre exponenţii acelei generaţii, cum ar fi Gary Snyder, sunt încă în viaţă, iar scenariul va fi plin de declaraţii ale sale” a afirmat regizorul într-un interviu de dată recentă.

4. Neal Cassady (1926 1968), personaj emblematic al Generaţiei Beat din anii ‘50 şi ai mişcării psihedelice din anii ‘60, devenit celebru sub numele Dean Moriarty, personaj central al romanului Pe drum al lui Jack Kerouac

5. Jack Kerouack. Selected Letters *1940-1956 (editor Ann Charters, Penguin Books Group, USA, 1996). Al doilea volum de corespondenţă Jack Kerouack. Selected Letters (1957-1969) a apărut, sub aceeaşi îngrijire editorială şi la aceeaşi editură, în anul 2000.

6. The Jack Kerouac Collection – o cutie conţinînd trei compact discuri audio, editate de casa de discuri RHINO Record Inc.Santa Monica/WEA Music, în 1990. 1. Jack Kerouac – Steve Allen: Poetry for the Beat Generation (Poeţii generaţiei beat); 2. Jack Kerouac: Blues and Haikus; 3. Readings by Jack Kerouac on the Beat Generation (Jack Kerouac despre Generaţia Beat).

7. Joyce Carol Oates (n. 16 iunie 1938, New York). Este considerată una dintre cele mai mari prozatoare americane contemporane (nominalizată de doua ori la Premiul Nobel). A început să scrie de la vîrsta de 14 ani. Predă litaratura la Universitatea din localitatea Princeton, unde şi trăieşte. Conduce Ontario Review, o publicaţie literară. Primul volum i-a apărut în anul 1963 (By The Nord Gate, proză scurtă) iar primul roman în anul 1964 (With Shuddering Fall).Cel mai recent roman, Dear Husband, i-a fost tipărit în acest an. De-a lungul prodigioasei sale cariere, a publicat peste 63 de titluri, aparţinînd unor varii genuri literare: poezie, proză, eseistică, dramaturgie, literatură pentru copii şi tineret, sub nume propriu sau cu pseudonimele Rosamund Smith şi Lauren Kelly. Povestirea Where Are You Going, Where You Been?, dedicată celebrului muzician Bob Dylan, a fost scrisă pe cînd avea 26 de ani, inspirată fiind de compoziţia acestuia “It’s All Over Now, Baby Blue” iar romanul “Blonde” (2000), inspirat de viaţa actriţei Marlyn Monroe, a fost tradus în majoritatea limbilor pămîntului. Bucurîndu-se de elogii unanime ale criticii internaţionale, volumul a fost răsplătit în anul 2001 cu Premiul Pulitzer. Este laureată a numeroase premii: Femina Etranger, National Book, National Book Critics Circle for Fiction etc. În limba română i-au fost traduse, printre altele, romanele Foxfire. Confesiunile unei găşti de fete (ed. Leda, Grupul Editorial Corint), Fiica groparului (ed. Curtea Veche).

8. Gilbert Millstein, cronicarul literar de la The New Times Review, scria în 5 septembrie 1957 că romanul “On The Road” este atît minunat scris, încît va deveni cu siguranţă, datorită “vocii” sale distincte, cartea de căpătîi a ceea ce Keroac însuşi numise cu cîţiva ani mai devreme, Generaţia Beat.

9. Henry Kenneth Alfred Russel, cunoscut îndeobşte drept Ken Russel (n. 1927) este regizor britanic de film, cunoscut pe de o parte, ca unul din pionierii televiziunii şi filmului însă controversat pe măsură, datorită stilului său incisiv şî nonconformist de exprimare artistică, debordînd de conotaţii sexuale şi obsesii religioase. Subiectele sale predilecte sînt inspirate din viaţa si creaţiile unor celebrii compozitori sau au la bază diferite lucrări artistice pe care le adaptează pentru filmele sale. A colaborat, semnînd regia unor pelicule de lung metraj pentru studiorile BBC dar şi pentru o serie de case de producţie independente.

10. benzidrină - excitant al sistemului nervos central (care înlătură temporar somnul şi foamea) din clasa amfetaminelor (substanţe simpatomimetice, halucinogene, folosite şi ca medicamete, printre alteafeţiuni şi în tratamentul hiperactivităţii infantile). Iniţial sintetizate între cele două războaie mondiale, amfetaminele au fost folosite pe scară largă ca drog (în doze controlate) militar, pentru a le conferi soldaţilor un plus de energie şi pentru a le mări rezistenţa la oboseală şi viteza de reacţie. Clasificate drept substanţe psihotrope prin Convenţia asupra substanţelor psihotrape din 1971(convocată de ONU, ea a fost ratificată la 21 februarie 1971 la Viena; pînă la 1 noiembrie 2005, ea fusese semnată de 179 de state, intrînd practic în vigoare în 1976), ele au fost declarate în mod pregresiv ilegale, pe masură ce statele semnatare îşi adaptau legislaţia, ulterior ele fiind utilizate exclusiv pentru tratamentul limitat al unor afecţiuni. Consumul regulat şi în doze mari (în combinaţie cu alte stimulente precum alcoolul) produce, pe lîngă alte tulburări psihice şi organice, o deteriorae severă a vaselor sangvine precum şi afecţiuni cardio-vasculare. Flebita de care a suferit Kerouac a fost determinată de consumul mare de amfetamine, în special benzidrină.

Traducerea, adaptarea şi notele de

© Bogdan Stoicescu


luni, 16 noiembrie 2009

Despre poezie, amintiri sărate şi multe alte închipuiri…*

Poezia – acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.
Platon

Se scriu noiane de poezie, proză, teatru, eseistică. Se atacă cu frenezie şi febrilitate aproape orice gen literar. Toată lumea s-a apucat cu sîrg de scris: agricultorii, medicii, economiştii, profesorii de fizică şi de educaţie fizică, educatoarele şi învţătoarele (de la sate şi oraşe, cum suna lozinca nu de mult dispărută!), pompierii, poliţiştii, smerite feţe bisericeşti dedulcite la cele lumeşti, precupeţele şi casnicele, bunicii şi nepoţii lor aflaţi la vîrsta alfabetizării dar şi liceenii îndrăgostiţi lulea de junele profe de română sau engleză, politicienii, guvernanţii (atunci cînd nu dorm pe ei şi mai cu seamă cînd zac pe banii noştri, ai contribuabililor), prim-miniştrii (sensibilizaţi pînă la morbiditate de calamităţile mai mult sau mai puţin naturale cu care li se confruntă ţara…) şi chiar ex-preşedinţii aflaţi, unii, deja, la vîrsta senectuţii dar preocupaţi vîrtos de problemele globale ale altora şi orbi, muţi şi surzi în faţa dezastrelor din propria ogradă.

Edituri mai mari sau mai mici sunt luate cu asalt de o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte drojdia infantil-insipidă, nutrind speranţe deşarte că, graţie elucubraţiilor slobozite din vanele larg deschise ale creierelor odihnite din dotare, va reuşi să pătrundă în edificiul robust al istoriei literaturii române, dacă nu prin efracţie pe uşa din faţă (folosind drept şperacle recomandări plătite unor “condeie” mai mult sau mai puţin influente), măcar folosind scara de incendiu.

Acestor cohorte maligne, compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii adevăraţi care, spre norocul nostru, încă mai există dar al căror număr, din nefericire, este într-o continuă şi constantă scădere. Sintagma uzitată pe vremuri cu care erau etichetaţi numiţii ,,autori” (după unul-două volume tipărite), cum că au scris mai mult decît au citit, tinde, iată, acum, în aceste vremuri pe dos, să se generalizeze, devenind, hélas, un fel de carcinom dificil, dacă nu chiar imposibil de extirpat.

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă.
Harul, mai presus de orice, vine de la Dumnezeu… Ca şi Cuvîntul…
Spunea cîndva genialul scriitor numit Jorge Luis Borges: Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. ,,De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Dar, din păcate, puţini, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că supremul nostru Creator împarte cu destulă parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe…

Nu ştiu în ce măsură tineri aidoma Verei ale căror texte – poetice sau proză - le citesc, cu rare excepţii, zilnic, deja sînt sau vor deveni scriitori. De altfel, nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ei dar nici pentru noi, lectorii producţiunilor dumnealor. Citindu-i însă, pe unii chiar recitindu-i, un alt sentiment mă încearcă, realmente bucurîndu-mă: simt - la fiecare în parte şi la toţi deopotrivă - că sînt îndrăgostiţi (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care, la vîrsta lor tînără de acum, le au la îndemînă), ca pe o altă sublimă formă de manifestare a fericirii. Şi că, mai presus de orice, ei sînt îndrăgostiţi, într-o şi mai mare măsură, de cuvînt şi de rosturile fundamentale ale acestuia.

Am convingerea că tinerii noştri se simt fericiţi scriind.

Ei scriu cu dezinvoltură şi sensibilitate, de multe ori cu o anume tristeţe a tonului, alteori cu o exuberantă tandreţe şi inocenţă: ei se întreabă, întrebîndu-ne, se miră, mirîndu-ne, suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-ne, măcar preţ de cîteva clipe, să suferim, să ne revoltăm sau să ne bucurăm împreună cu ei. Indiferent că o uneori fac cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare ,,arsenalul” stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor lor (Nichita Stănescu & Ionesco & Eliade, Urmuz & Tzara, Stratan & Cărtărescu & TTCoşovei & co. ori al acelei legendare beat generation americane, cu Ferlingetti &Burroughs & Kerouac, Corso ori Ginsberg în pole position, pentru a-i aminti doar pe cîţiva), dovedindu-ne – dacă mai era cazul! – că recepţionează bine (dumirindu-se prin aprofundare din proprie dorinţă şi curiozitate) mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i deloc puţin...

Voi încheia, nu înainte de a le adresa, Verei şi celor din generaţia ei, urarea marinărească – deşi numai de exhortaţii d’astea mobilizatoare n-au ei nevoie! – de-a avea numai vînt bun din pupa, în călătoria pe care abia acum o încep pe mările deloc liniştite ale literaturii. Ale artei în general. Măcar dintr-un singur şi serios motiv (de data aceasta de ordin personal): iubesc nespus marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate…

© Bogdan-Lucian Stoicescu

ZULU

by Vera

Bună, sunt Zulu, am 23 de ani, şi sunt ziaristă.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 ca să-mi scriu cele 2500 de semne
Despre oameni care colecţionează fluturi, trifoi cu patru foi, monede sau timbre
Repară umbrele şi pantofi sau împart corepondenţa
Sunt istorici, matematicieni, scriu cărţi, îşi aşteaptă muzele în atelier
Fac land-art, fotografie, au scăpat de la Auschwitz ori l-au întâlnit pe Noica în persoană.
Dar eu, să-mi bag pula, sunt o mediocră nenorocită.
N-am nicio pasiune, nicio colecţie, nici măcar nu fac ceva pe care să se poată pune mâna
Uite, şi prietenul meu ăla ce s-a lăsat de facultate
Acum lucrează la brutărie, face mii de pâini pentru mii de oameni, le feliază şi e foarte fericit
Sau tata... el face containere pentru excavatoare şi alea îi ajută pe oameni
Să contruiască şi să facă drumuri...
Redactorul şef îmi spune că oamenii ăştia sunt ignoranţi pentru că nu le fac altare scriitorilor
Dar ignoranţii fac lumea să meargă mai departe şi, oricum,
Niciunul dintre ăia care guvernează lumea nu e interesat ca ei să fie erudiţi
„Păi uite, de aia suntem noi, jurnaliştii...“
Daaaa.... noi suntem ceva Captain Planet
Care e pe fază când pică vreo plăcuţă memorială
Pusă pentru cei care îşi suflă mucii pe stradă, fumează, scuipă
Şi se pişă în spate la Casa de Cultură a Sindicatelor
Sau pentru Costan, pe care, l-au găsit într-o zi poliţiştii comunitari
Mort de beat pe spaţiul verde şi cu pula scoasă din pantaloni.
O iehovistă îmi spune că trecem zilnic pe lângă creaţia lui Dumnezeu şi nu ne întrebăm
„oare cine a făcut acest copac?“
Bine, tanti, da când treci pe lângă Costan
Pe el, nu te întrebi, oare cine l-a făcut?
Nu mă mir, cunosc femei bigote care se vopsesc cu henna,
convinse că e singura vopsea de păr acceptată de divinitate
Pula mea, femeile astea au impresia că paradisul e plin de saloane de înfrumuseţare
Şi acolo sunt ceva supărvaizări care nu vor să dea okeiul pentru L'oreal.
Dar mai bine nu mai zic nimic, pe mine nici măcar nu mă iubeşte vreun bărbat
Pentru toţi sunt un fel de recycle bin în care îşi descarcă balastul refuzat de neveste...
În fine, nu de asa îmi pasă mie
Eu visez să fiu iubita unui turc muzician
Care stă gol într-un fotoliu din Franţa şi fumează ţigări de foi
Şi care de fiecare dată când sunt nefericită îmi spune cu un accent de musulman idiot:
„You have to make peace with yourself...“

http://reteaualiterara.ning.com/profile/vera

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/1971741:BlogPost:185413

* cîteva consideraţii pe marginea poemului “Zulu” scris de Vera...