vineri, 10 iulie 2009


Cu îngerul în călimară!

Cu ceva ani în urmă, făceam parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se “mănâncă“ gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămânală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bântuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine!

Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la câteva săptmâni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, de care, poate, mă voi ocupa cândva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…

Vorbeam, deci, de acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi de linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimit în muzee sau la fier vechi desuetele utilaje tipografice.

Ei bine, atunci când din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte…”mirodenii”, am fost încercat de-un sentiment asemănător – păstrând proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului meu. Şi lucrul acesta avea să se întâmple de fiecare dată când aveam să particip la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strânseseră atunci în jurul nostru, împărtăşindu-ne parcă bucuria – se citea asta în privirile lor -, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii într-un cuvânt: erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să mă ierte aceia dintre ei ale căror nume le-am uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – l-am numit pe domnul Ştefan Androne, directorul de atunci al tipografiei - il capo di tutti capi, pe care aveam să-l reîntâlnesc, peste ani, ca tânăr pensionar, în tipografia - boală incurabilă, cerneala asta! – poetului Marian Ruscu, alături de ei urmând să mă îngrijesc de apariţia unei alte reviste săptămânale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care mă voi ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit.

Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvântul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu “picioarele pe pământ”, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile.

Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Judo Sport Magazin, Concurentul, Repere. Le păstrez aceeaşi dragoste tuturor, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel şi copiii mei. Tocmai de aceea n-am cum să nu le iubesc la fel. Chiar dacă multe dintre ele au dispărut între timp, rămânând vii doar undeva, în memoria mea afectivă (…)

Am rămas până în ziua de azi în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rândul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decât atunci când şi acolo unde se întâmpla naşterea vreunei gazete. Iar când acest lucru nu se producea, n-aveam răbdare să aştept prea mult, căutând prin orice mijloace să … provoc evenimentul!

Aşa s-a întâmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care i-am propus prietenului Marian Ruscu să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvântului scris? – am strâns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care am plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni ni l-am ales – Concurentul -, ne-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cât de dificilă, pe atât de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doream să intrăm în concurenţă cu nimeni, ci doar cu noi înşine. Şi, cred eu, am reuşit. Chiar dacă gazeta noastră, după ceva timp, şi-a întrerupt apariţia. Temporar, mi-ar plăcea să cred. Însă atât cât a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin.(…)

De mai bine de zece ani, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa mea a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pântece matern, vibrând de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvântul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea unică bucurie pe care o ai în faţa colii albe de hârtie atunci când, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, îţi deschizi cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsând să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-ţi fiinţă.

Bogdan Stoicescu