Hai-hui printre cuvinte (1) Spune Gheorghe Crăciun în TRUPUL ŞTIE MAI MULT (Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003, ed.Paralela 45, 2006): “Orice activitate este sinucigaşă. (…) Mă gîndeam, fireşte, la scris, spaţiu în care mă simt bine doar atunci cînd mă abandonez în păienjenişul lui de potenţialități.” “Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Cînd, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cît se poate, conştiinţa.” [Vezi acel text formidabil al lui Cioran. Cu siguranţă Crăciun citise acel text dar el simte altfel, percepe altfel truda lucrului. Probabil şi pentru că în ianuarie 1996, data la care el scria acele rînduri, moartea îi trimitea şi lui primele semne, vestindu-l că-i dă tîrcoale. Trupul lui începuse deja apriga bătălie cu moartea, cu mult înainte ca el să-şi dea prea bine seama de faptul că moartea îl vorbeşte de rău ( parafrazîndu-l pe Nino dintr-un tulburător poem)... Cum cine ar putea iubi această pedeapsă??? Păi, în primul rînd, chiar tu, “pedepsitul” care scrie pentru a-şi omorî conştiinţa, nu? Altfel de ce-am mai scrie?]. [Scrisul ca pedeapsă? În altă ordine de idei, ar putea fi chiar un titlu frumos... Dacă trăiam în urmă cu 2000 de ani, pe vremea cînd cutuma (impusă oare de credinţă?) era să rîzi la propria-ţi moarte (ori de propria-ţi moarte?cine poate şti?...), aş fi putut scrie liniştit, în limba aceea neştiută, “Viaţa ca o pedeapsă”, că n-ar fi sărit nimeni să mă beştelească de patetismul zicerii...]. [Tocmai ce terminasem de scris rîndurile de mai sus, cînd ochii-mi citiră acest gînd al germanului Gerhart Hauptmann (Nobel pentru literatură în 1912; stranie coincidenţă, era exact anul in care, în exilul său berlinez, în iunie, murea Caragiale...):”Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; cel mai greu este să supravieţuieşti”. Frumos spus... Şi foarte în context cu filozofia tanatică a strămoşilor noştri, pentru care moartea reprezenta, cu siguranţă, actul final, eliberator, al unei existenţe zbucuimate...] [Cît despre sinuciderea prin scris... Ce moarte plăcută!]

Bogdan Stoicescu