marți, 30 decembrie 2008

Hai-hui printre cuvinte (2)

[la ce mă gîndeam io, chiar azi,
aşezat pe un scaun de plastic, pe o terasă pustie, sub un soare blînd de noiembrie, cu un pahar gulerat de bere în faţă, fumînd? aşadar, la ce mă gîndeam io, mă întreb? la faptul că-mi place atît de mult toamna, de parcă-aş fi unul din fiii dumneaei…deşi-s născut primăvara, un anotimp stupid, care niciodată nu mi-a spus nimic… şi mă mai gîndeam io că mi-ar plăcea ca tot într-o asemenea zi de toamnă (fierie, aguridie şi blegurie şi depărturie, cum mi-a descris, odată, de mult, Mihaela, o zi precum aceasta...), cînd va fi să fie, să plec io
dincolo, învelit în frunze arse de brume, arămite de soarele de peste an, amirosind a fîn şi-a alte ierburi amare, necunoscute, misterioase, neştiute…

mi-am cumpărat cărţulia (jurnalul lui Pavese, Il mestiere di vivere), zic, pentru că pe aceea de demult, luată în timpul studenţiei, o împrumutasem cuiva (uitînd, evident, cui!) şi nu mi-a mai venit înapoi (ştiu cîteva asemenea persoane “respectabile” care, de-a lungul timpului şi-au alcătuit biblioteci serioase, devalizîndu-le pe ale altora în acest mod, pe cît de simplu, pe atît de eficace: împrumutînd şi “uitînd” să înapoieze)... o citisem de cîteva ori, la
creion, îmi scosesem şi note, o ştiam aproape pe de rost... îmi plăcea enorm individul ăsta despre care atunci ştiam extrem de puţine lucruri... printre care şi acela că sfîrşise, luîndu-şi zilele, într-o cameră sordidă a unui hotel de mâna a treia. chestie de opţiune, îmi spuneam io atunci… mult mai tîrziu, peste ani, cînd io însumi aveam să trec printr-o perioadă întunecată, grea, ca de plumb, generată îndeosebi de acutul sentiment al propriei mele inutilităţi pe această lume, am realizat, abrupt, că nu înţelesesem absolut deloc gestul lui... mi-am citit din nou însemnările... voiam cu ardoare să recitesc volumul însă nu era de găsit...
...în urmă cu ceva timp, l-am văzut şi l-am cumpărat... însă, ciudat, nu l-am mai putut parcurge nicicum da capo al fine. cînd şi cînd, îl deschid întîmplător, la o pagină oarecare şi citesc puţin… aşa cum fac, de altfel, şi cu Biblia… mi-e de ajuns aşa… nu mai pot altfel…

azi, stînd io singur la o bere, pe scaunul meu de plastic, pe terasa aia pustie, mîngîiat de razele soarelui blînd, am scos cartea din geantă şi am dschis-o din prima la pagina 116 (o avea vreo semnificaţie numărul acesta? habar n-am!)].

Zice Pavese în MESERIA DE A TRAI (jurnal, 1935-1950, ediţia a treia, ed. Allfa, Bucureşti, 2005) la pagina aia:

,,Unicul mod de a păstra o femeie – dacă ţii la asta – este s-o aduci într-o asemenea situaţie încît lumea, respectul oamenilor, interesul etc. s-o împiedice să plece. Cine încearcă să-şi păstreze o femeie doar prin simpla putere a dăruirii sau a sinceriăţii e un naiv. A avea legitimitatea de partea ta este modul prin care se stabilizează revoluţiile şi se păstrează femeile. Trebuie să te liberezi de orice gust nobil şi să accepţi să fii a righteous citizen (cu sensul de cetătean onorabil – n.m.), un mare burghez. Priveşte cît de regeşte s-au aranjat cunoscuţii tăi. Să faci dragoste bine şi să mănînci şi mai bine; ne place tuturor. Sunt oameni care s-ar mira foarte dacă te-ai îndoi că se sacrifică pentru idealuri. Viaţă practică e abilitate, nimic altceva…”

Şi încheie implacabil:

“Totul se reduce la sacramentala abilitate a logodnicei care nu trebuie să se dea iubitului, altfel el o lasă.”

[îmi vin ca o mănuşă cuvintele maestrului. îndeosebi cele privind păstratul unei femei... cred că sînt foarte puţini bărbaţi care izbutesc să păstreze o femeie doar prin puterea dăruirii şi a sincerităţii... în lumea asta a noastră mustind de pragmatism... de interese de tot felul... lipsit fiind de abilitate privind viaţa practică (în general) şi mizînd exclusiv pe dăruire şi sinceritate şi io am pierdut. şi după cîteva asemenea pierderi (unele dintre ele chiar grele), am trecut în tabăra adversă (fără să am nici o clipă sentimentul că aş fi dezertor!) şi mi-am zis: “ia să mă las şi io păstrat!”... ceea ce am şi făcut... cine a vrut să mă păstreze, m-a păstrat... cine nu, nu... anii au trecut, pierderile au continuat... însă cu o frecvenţă mai mică, parcă... pînă la un moment dat cînd cineva a dorit realmente să mă păstreze... şi m-a păstrat... n-a fost uşor... nu e uşor, pe bune... un lucru însă e cert. şi anume faptul că nici pînă in ziua de azi nu cred că am dobîndit abilitatea, însuşirea, naiba s-o ia cum s-o numi, de-a fi un “om practic”… de-a trata viaţa practică nu ca pe o abilitate ci ca pe un sumum de abilitaţi... îmi lipseşte pur şi simplu funcţia care să creeze “organul” generator de abilităţi... drept pentru care mă rezum la a-i privi pe aceia din juru-mi care “s-au aranjat regeşte”, fără pizmă, însă cu o detaşare suficientă care să-mi permită a-i înţelege... ]

[maestrul se joacă aici... păi sigur... oare “sacramentala abilitate a logodnicei” nu este cumva o armă cu două tăişuri? nu se dă iubitului, acesta o lasă; se dă iubitului, el tot o lasă (după)... dincolo de tenta uşor ludică a gîndului, rămîne paradoxul, precum spuma mării pe nisipul plajei, după retragerea valului...]

Bogdan Stoicescu

luni, 29 decembrie 2008

Hai-hui printre cuvinte (1)

Spune Gheorghe Crăciun în TRUPUL ŞTIE MAI MULT (Fals jurnal la Puppa Russa,1993-2003, ed.Paralela 45, 2006):

Orice activitate este sinucigaşă. (…) Mă gîndeam, fireşte, la scris, spaţiu în care mă simt bine doar atunci cînd mă abandonez în păienjenişul lui de potenţialităti.”

Scriu ca să nu mă sinucid, s-ar spune. Cînd, în realitate, adevărul e exact invers. Scrisul e adevărata sinucidere, mai precis o continuă agonie sinucigaşă. Dar nu acelaşi lucru este orice activitate? Omul se abandonează în muncă. Cine ar putea iubi această pedeapsă? Şi atunci – tocmai pentru a uita că ea e o pedeapsă – abandonul, pierderea, depersonalizarea prin muncă, în muncă, abrutizarea conştientă, un mod de a-ţi omorî, pe cît se poate, conştiinţa.”

[Vezi acel text formidabil al lui Cioran. Cu siguranţă Crăciun citise acel text dar el simte altfel, percepe altfel truda lucrului. Probabil şi pentru că în ianuarie 1996, data la care el scria acele rînduri, moartea îi trimitea şi lui primele semne, vestindu-l că-i dă tîrcoale. Trupul lui începuse deja apriga bătălie cu moartea, cu mult înainte ca el să-şi dea prea bine seama de faptul că moartea îl vorbeşte de rău ( parafrazîndu-l pe Nino dintr-un tulburător poem)... Cum cine ar putea iubi această pedeapsă??? Păi, în primul rînd, chiar tu, “pedepsitul” care scrie pentru a-şi omorî conştiinţa, nu? Altfel de ce-am mai scrie?].

[Scrisul ca pedeapsă? În altă ordine de idei, ar putea fi chiar un titlu frumos... Dacă trăiam în urmă cu 2000 de ani, pe vremea cînd cutuma (impusă oare de credinţă?) era să rîzi la propria-ţi moarte (ori
de propria-ţi moarte?cine poate şti?...), aş fi putut scrie liniştit, în limba aceea neştiută, “Viaţa ca o pedeapsă”, că n-ar fi sărit nimeni să mă beştelească de patetismul zicerii...].

[Tocmai ce terminasem de scris rîndurile de mai sus, cînd ochii-mi citiră acest gînd al germanului
Gerhart Hauptmann (Nobel pentru literatură în 1912; stranie coincidenţă, era exact anul in care, în exilul său berlinez, în iunie, murea Caragiale...):”Moartea este cea mai blîndă formă de viaţă, partea dominantă a dragostei eterne; cel mai greu este să supravieţuieşti”. Frumos spus... Şi foarte în context cu filozofia tanatică a strămoşilor noştri, pentru care moartea reprezenta, cu siguranţă, actul final, eliberator, al unei existenţe zbucuimate...]

[Cît despre sinuciderea prin scris... Ce moarte plăcută!]

Bogdan Stoicescu

marți, 23 decembrie 2008

Să fim seducători…

Pentru Andreea G.

Într-o noapte, în dormitor, se aude un foşnet abia perceptibil: fîş, fîş, fîş… ”Ce se întîmplă, draga mea?”, întreabă neliniştit soţul,
privind spre şifonier, de unde părea că se aude foşnetul cu pricina…
“Ce să fie…”, îi raspunde somnoroasa consoarta… ”Ni se demodează hainele…”
N-aş putea spune că-mi lipseşte un oarece simţ al esteticului. Nu. Însă, departe de mine gîndul c-aş putea ajunge, vreodată, măcar un pui de specialist într-ale modei... Fashion-ului, cum i se zice pe alte meleaguri... Dar cum îmi place al naibii să observ ce se întîmplă în juru-mi, îmi las – dacă nu chiar tot timpul – destul de des, oricum, afurisitele-mi de retine agresate de tot soiul de imagini, una mai pitorească decît alta şi pe care, evident, nu le pot trece cu...vederea!

“Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place!” sună o zicere băştinaşă, aidoma multor altora, care conţine condensată o importantă doză de adevăr. Însă pe cît de bine cunoscută e zicerea, pe atît de vag previzibile bănui că ar putea fi reacţiile Prea Bunului la vederea a două picioare de duducă - frizînd perfecţiunea! - coborînd dintr-o fustişoară – mai mult guleraş! – în doi bocăncei (cu tălpi groase, cît mai grose, “ortopedice”), butucănoşi, ţapeni, minereşti... Cert e doar faptul că o asemenea ţinută – la care s-ar mai putea adăuga, la întîmplare...ăăă... să zicem, un picuţ de tricouaş lăsînd cu generozitate vederii un buricuţ sexy, micuţ-micuţ, bătut cu diamantuţ (scuzat fie-mi abuzul de diminutive!) – devenită de mult un fel de uniformă sui-generis, păleşte doar în faţa alteia, infinit mai pitoreşti: aceleia a două chivuţe tăifăsuind în faţa unei case, pe-o ulicioară, în amurg, într-o mahala oarecare, unde paşii mă poartă cînd şi cînd, în căutarea unui maidan prevăzut cu un alt fel de dragoste... Cu părul sărmăluit pe bigudiuri – mai mult sau mai puţin camuflat sub vreo basma ori vreun batic, musai înflorate – ele, chivuţele, aruncă galeşe ochiade trecătorului meduzat la vederea roşului nebun al rozelor imprimate per tujur pe capoatele de satin. Simţindu-se privite pe de-a-ntregul, doar degetele de la picioare le freamătă, excitate de-o tainică plăcere, cu tot cu unghiile lor roşii-roşii, uşor cojite, în papucii de plastic, de aceeaşi culoare cu a rozelor satinate. Trecătorul ambetat va uita cu greu idilica imagine, din care nu puteau lipsi doi bărbaţi cu braţe tari – cu siguranţă consorţii madamelor de mai sus – purtători a două pijamale dungate vertical şi de culori diferite (evident!), războindu-se într-o partidă de table, în curte, la umbra unei bolte de viţă, cu şpriţuri reci la îndemînă şi chibiţaţi de un cotoi, jumătate alb, jumătate plictisit, parcă, de propria-i viaţă, torcînd tolănit alături. Eeeeee?
Dar, oare, n-are şi moda nevoie de asemenea locuri pitoreşti în care să-şi etaleze produsele de gang? Ba bine că nu... Caci unde am putea admira mai bine şi mai în voie ultimile “creaţii” gata de imbrăcat (în traducere liberă, prét-à-porter): de la ciorapi şi
pijamale, la cămăşi albe sau colorate – cu mîneci lungi sau
scurte – “prespălaţi” şi sutiene, “egări” şi furouri, tricouri şi
tanga(nezi) de toate tipodimensiunile, dacă nu pe omniprezentele sîrme de întins rufe din curţile caselor şi pînă sus-sus, în balcoanele blocurilor? Adică exact acolo unde, ca-ntr-un film neorealist italian, ele, rufele, răbdătoare stau la soare... Poate doar în vreun talcioc...

Cît de seducătoare poate fi, uneori, moda noastră dragă!...
Nici nu-ţi trebuie cine ştie ce ochi de profesionist ori pricepere să constaţi că în ultimii ani se poartă, practic, orice. Sau, mă rog, aproape. S-ar impune o minimă condiţie: ceea ce punem pe noi să ne mai şi vină, din cînd în cînd, bine... Aşa că, să nu ne mai mire prea mult bocancii asortaţi la o rochie de seară, tricourile (adică t-shirt-uri, cum îndeobşte li se zice dincolo de fruntarii) – negre şi cam lălîi, de pe piepţii cărora cranii fioroase ne aruncă zîmbete optimiste - fluturînd peste bluejeans-ii negri (sic!), tociţi de prea multă purtare sau direct de fabrică şi/sau ascunse sub vestele din piele “cusute” cu ţinte metalice... Şi ca tacîmul să fie complet, nu lipsesc nici eternii “adidaşi”, lanţurile, crucile, mărgelele şi bagatelele, ţarţamurile, inelele de toate diametrele şi grosimile, care de multişor au părăsit degetele, migrînd în lobii urechilor, de unde plecaseră, nu de prea multă vreme, din cauza poziţiei improprii, desueţii cercei care s-au refugiat în locuri mult mai tainice... Adică nu, că în acele locuri au poposit mici diamante (trăiască Swarovsky!) al căror traseu început în nări şi/sau limbă se va sfîrşi Dumnezeu ştie unde...
Să nu uităm nici tatuajele – monocolore pentru calici, full color pentru ăi cu dare de mînă – mai mari sau mai mici, unele adevărate opere de artă – pe bune, am văzut cîteva de m-am crucit, gîndindu-mă numai la chinurile îndurate de posesor – după gustul şi punga purtătorului, plasate pe tot corpul, chiar şi în zone ultrasensibile şi mai ferite vederii. Cît despre picturi pe nudul gol (sic!), ce să mai vorbim...

Ce mai tura-vura, se poartă orice şi oricum. Papuci de plastic şi mătăsuri, imitaţiile de vinilin şi catifelele, taioare şi “blugi” gata tociţi sau rupţi cu ştiinţă chiar de fabrică, dantele şi şlapi, bocanci şi sandale, cozoroace cu ventilator, evazaţi înfloraţi şi bermude multicolore (ehei, unde sînteţi hipioţilor cu flower-power-ul vostru cu tot?), bretele şi berete dar şi băştile, celebrele băşti băştinaşe (cu moţ sau fără), pe care mulţi, tot mai mulţi şi din raţiuni eminamente economice, le poartă măcar şapte ani: doi pe cap şi cinci pe şaua de la bicicletă...

Ce putere colosală de seducţie* poate avea, uneori, moda noastră cea de toate zilele şi nopţile...


*
Spune undeva Emanuel Ungaro: Seducţia este legată de magie sau alchimie, care creează un fel de relaţie socială între două fiinţe, între un bărbat şi o femeie, între doi bărbaţi, între două femei sau între un adult şi un copil. Seducţia este întotdeauna acea dorinţă extraordinară de a pătrunde în fantasmele unei persoane. Fiecare are ceva de spus privitor la acest subiect: nu există legi, reguli, nimic scris. Aerul, privirea spun totul.(...) Cînd lucrez, privesc lumea ca un bărbat, nu ca un designer. Vreau să seduc şi îi dau mijloacele prin care să seducă. Seducţia înseamnă putere. Hainele sînt o expresie a libertăţii corpului. Înainte, totul se ascundea. Acum se vede mai bine imperfecţiunea umană. Deoarece perfecţiunea nu înseamnă, neapărat, seducţie. Seducţia este descoperirea detaliilor interioare.

Bogdan Stoicescu


Jurnal după scrisori (IV) *

9 mai, vineri… Seara. De-abia acum am aflat de la profesorul M. adevăratul motiv al amînării concertului de aseară de la filarmonică: maestrul Ruha şi-a fracturat un picior şi nu a mai putut veni la Ploieşti. Şi cît îşi dorea Mihai Vuluţă “dublul” de Bach alături de Ruha. Ghinion afurisit! Oricum, Mihai ne-a invitat marţi seară, cînd îl vom asculta în “Şeherazada”.
*
Am luat trei albume săptămîna asta: un Mozart (trei divertismente), un Beethoven (sonatele pentru vioară şi pian nr.2, 4 şi 5 cu Dvid Oistrah şi Lev Oborin) şi două simfonii de Şerban Nichifor (un compozitor extrem de original).
*
Dintr-un amplu interviu acordat de Borges lui Jean d’Ormesson, acest mic fragment. De reţinut ideea genială a “posesiunii ideale” (pentru Jurnal de-a buşilea), pe care am simţit-o şi eu acolo, însă dintr-o cu totul altă perspectivă: aceea a sexualităţii, îndeosebi.

Ormesson: Nu credeţi că lumea devine mai bună?
Borges: Nu…
Ormesson: Spuneţi-mi, mai călătoriţi de cînd sînteţi orb?
Borges: Da. Am nevoie să simt lucrurile, aşa cum cumpăr mereu cărţi pe care nu le citesc. Acum o lună am cumpărat o enciclopedie pentru că atunci cînd aveam nouăsprezece ani, am vrut s-o cumpăr dar n-am avut posibilitatea. Acum o am şi cred că aceasta e posesiunea ideală, pentru că nu mai pot s-o citesc.
Ormesson: Vă gîndiţi vreodată la moarte?
Borges: Da, plin de speranţă, deoarece sunt sigur că după moarte nu mai există nimic. Atunci voi fi liniştit, voi fi dat uitării. De cîte ori sunt nefericit, mă gândesc de ce nu mă hotărăsc să mor, totul e atît de efemer. E o consolare mai mare decît să te gîndeşti la nemurire. Nemurirea e o ameninţare.
Ormesson: Aţi avut vreodată gîndul sinuciderii?
Borges: De multe ori, mai ales cînd am fost tînăr. Pentru că la tinereţe, oricui îi place să fie Hamlet sau Raskolnikov. După ce tinereţea a trecut, nu m-a mai bătut acest gînd, pentru că maturitatea şi bătrîneţea oferă anumite avantaje(…)

15 mai, vineri… Sînt puţin mai liniştit, deşi nu mă simt foarte bine. Acum două zile am fost la medic pentru acea “răceală” cronică de care nu mai scăpam. După un control minuţios, diagnosticul a venit implacabil: rinită alergică. Primele recomandări: schimbarea locului de muncă şi încetarea fumatului. Apoi, o listă întreagă de medicamente – în marea lor majoritate sub formă de spray-uri -, aproape toate străine şi, deci, dificil dacă nu chiar imposibil de găsit. Medicul, simpatic şi tare volubil, mi-a spus, “încurajîndu-mă”, că m-am căptuşit cu o maladie incurabilă care, în cel mai fericit caz, poate fi doar ameliorată. Aşa că, de două zile, mă “dedulcesc”, înghiţind zilnic trei tablete de “Zaditen” (un antialergic) şi patru de “Macronil”(un antiinflamator al căilor respiratorii şi biostimulent). Le voi lua timp de 20 de zile. După care, dacă scap cu bine, trebuie să fac o pauză. Vorba meteorologului: ce-o mai fi, om trăi şi-om vedea!

18 mai, luni… Patru zile de şoc medicamentos. Deocamdată, nici o ameliorare vizibilă, doar o buimăceală datorată, probabil, tratamentului. Am terminat de citit Borges iar acum, cu arme şi bagaje am pătruns în teritoriile numite Cortázar. Somnolenţa nu mă slăbeşte, luîndu-mi cîteva din gradele de libertate. Cu toate acestea, am citit prefaţa volumului şi prima povestire. Scot fişe, lectura avansează lent. Mă aşteaptă, apoi, nuvelele lui Dino Buzatti.
*
Mîine începe festivalul internaţional de chitară clasică de la Sinaia. Deşi am primit invitaţie, nu cred că voi putea merge. Poate, cu voia Bunului Dumnezeu, doar la gala laureaţilor.

21 mai, joi… Un apus apocaliptic: discul soarelui, uriaş, ca o imensă lentilă sprijinită de orizont. Aerul roşiatic vibrează, fluidizând contururile. Întreaga fire pare electrizată, încărcată de energii nebănuite, gata în orice clipă să se dezintegreze. Un straniu şi de neînţeles sentiment de nesiguranţă mă copleşeşte, insinuându-mi-se prin toţi porii fiinţei, otrăvindu-mă, lasîndu-mă pradă unei stări confuze, măcinătoare, un rău malign, imposibil de înlăturat. O deznădejde, mai presus de orice…

22 mai, vineri… Un zgomot şi o mizerie greu de imaginat, imposibil de descris în cîteva cuvinte. Şobolani peste tot. Un foşgăit perpetuu, o colcăială generală, am senzaţia cumplită că sînt singurul prizonier al unei planete stăpînite de libidinoasele creaturi. Sînt peste tot: pe mesele slinoase, pe dulapurile de fier – eternele “fişete” – pe pervazele unor foste ferestre… Au trasee bine stabilite, pe care le respectă cu stricteţe, adevărate canale de comunicare, care conduc la zeci de găuri ce au tarnsformat pereţii în şvaiţer. În vestiarele bărbaţilor cred că sînt generaţii, asta dacă ar fi să mă iau numai după dimensiunea lor. Paradoxal, la început îmi făceau greaţă. Mi-era chiar teamă de cei mai mari – care atingeau binişor dimensiunea unor pisici zdravene -, care mă urmăreau din priviri cu atenţie, atunci cînd mergeam la “duşuri” să beau apă. Apoi, încet-încet, m-am obişnuit cu ei – şi, evident, ei cu mine! -, aşa încît prezenţa lor, treptat, a început să nu mă mai deranjeze. A intervenit între noi chiar un fel de “toleranţă” tacită. Sînt paşnici, doar uneori, cei bătrîni îi mai chelfănesc pe cei tineri, pentru vreo coajă de pîine ori vreun rest de mîncare. Cu toate că muncitorii le lasă suficientă hrană pentru a nu se bate între ei. Pentru că aceste respingătoare vietăţi reprezintă doar “barometrul” nostru în caz de avarii ori, ceea ce se întîmplă destul de des, scăpări de gaze din instalaţii. Ei fug primii şi noi după ei. Se impune, deci, o convieţuire paşnică. Nu după mult timp mi-au devenit chiar simpatici, pe mulţi dintre ei recunoscîndu-i chiar după “nume”, deoarece băieţii, de-a lungul timpului, i-au botezat: Jim, Bazil, Vili, Moşu’, Ţurca etc.
*
Un şurub poate fi un rebut. Dar un transatlantic?”(Bogza în “Trapez”). Dar un om?
*
Când o să vii păşind înalt prin rouă/O palidă lumină m-o trezi/ Prin muzicile unei toamne–n care plouă/Am să tresar cînd luna va ieşi/Dintr-o tăcere stranie şi nouă.//Am să te-adun cînd somnul meu senin/Din aripi nevăzute o să bată/Într-un mesaj de frunze de pelin/În care stă de veacuri desenată/Făptura ta şi pasul hialin.// Cînd ai s-ajungi voi şti la timp, visînd/ Ce muzică secretă te-mpresoară/Iar ceasul se va tipări în gînd/În semn că-n jurul nostru lumea zboară/Simţindu-te prin vaduri vechi trecînd.// (“Păşind prin rouă”-Viorel Dinescu)

23 mai, simbata… Cum nu depinde de mine cînd va veni acasă, e imperios necesar să mă obişnuiesc cu gîndul că va veni exact atunci cînd acest lucru trebuie să se întîmple.
*
La pick-up, “Ímagination”. De cînd a plecat n-am mai ascultat discuri. Numai radio, mai ales programul III, jazz îndeosebi. Din păcate, destul de puţin şi numai noaptea, tîrziu. Şi nu întotdeauna nopţile-mi sunt pentru muzică.
*
Aşa cum florile, cerul, copacii, norii, muzica ori toate celelalte plăsmuiri divine înseamnă frînturi din viaţa noastră şi acei şobolani – lucrări ale aceluiaşi unic Dumnezeu – au locul lor bine stabilit, care alături de altele asemenea mai puţin mirobolante, ne întregesc sublimul univers. Sunt, cumva, mai prejos, bunăoară, “oribilităţile” din operele unor Daumier ori Bosch? Nici gând. Atunci? Totul este perfect sau, mă rog, frizează perfecţiunea. Un adevăr perfect, din păcate – sau, poate, din fericire! – încă nedezvăluit pe deplin. Şi, poate că-i mai bine aşa.
*
Doi gentelmani, unul avar, celălalt generos, trec pe stradă. Primul se laudă că are un ochi de sticlă atît de perfect, că nu se distinge de cel natural. În calea lor, un cerşetor întinde mîna. Bărbatul darnic îi dă o guinee. Atunci, cel avar îi promite şi el una, dacă ghiceşte care e ochiul său de sticlă. Cerşetorul nimereşte fără şovăială. ‘Cum ai ghicit?’, îl întreabă avarul. ‘Am văzut în el un licăr de omenie…’, îi răspunde cerşetorul”.(Oscar Wilde)
*
Un citat prin care nu demonstrezi ceea ce ţi-ai propus, e ca un bumerang: se întoarce împotriva ta.”(Aurel Gurghianu în “Terasa şi alte închipuiri”)

BogdanStoicescu

* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(foto: Descopera, tu-prog.org)