sâmbătă, 2 august 2008

Jurnal după scrisori (I)

12 noiembrie, marţi…
Cred că ea este un fel special de poem. Poate, cîndva, îi voi spune şi de ce… Azi am auzit-o la telefon. Brusc, ziua s-a făcut mai frumoasă. Şi, chiar atunci, splendida toamnă de aici, de-acasă, parcă mi-a şoaptit – ori a fost doar o părere? -, din frunzele-i arămite din fereastră. E frumoasă toamna la noi, însă îmi este mult prea dor de ea , pentru a-mi mai păsa de ceva .
*
Cât de mult aş vrea să fie aici. Să mergem în pădure, acolo, în casa toamnei, să-şi prindă în păr frunzele desprinse de pe ramuri, fluturi ruginii plutind încărcaţi de-o pulbere aurie… Apoi, îngropa-ne-vom în frunzele îngălbenite de prea mult soare, arse de brume… Am fi amândoi cu obrajii răcoriţi de adieri cu parfum de ierburi uscate venind de peste cîmpuri… Vino, şi doar noi doi, singuri, vom primi adăpost în casa toamnei…

14 noiembrie, joi…
Mă simt un pic mai bine aşa, cu gîndurile puţin limpezite. Am primit câteva rînduri de la ea, nu multe, apoi, din nou, am auzit-o la telefon. Sunt cu mult mai liniştit. Un fel de teamă amestecată cu o mare nelinişte mă cuprinde, când trec două-trei zile fără să primesc veşti de la ea. În ultima vreme n-am scris mai nimic. Iar ceea ce, totuşi, am reuşit să pun pe hîrtie, a fost cu mare caznă. Cu siguranţă, din cauza stării în care mă aflu. Nu ştiu dacă mă înţelege… În schimb, citesc mult, până la istovire, în tihna nefirească a nopţilor. Apoi, cu ochii închişi – fără să pot dormi, însă –ascult muzică. E, poate, singurul lucru care mă odihneşte cu adevărat şi care, în acelaşi timp, îmi dă voie să visez. Un astfel de “vis” am avut ieri şi m-am grăbit să i-l povestesc într-o scrisoare. Uneori visez aşa ore-n şir, închis în camera mea, cu storurile trase şi muzica susurând molcom. Orice alt zgomot ori petală de lumină mă traumatizează. Nu pot vorbi şi, de-ar fi cu putinţă, n-aş scoate un sunet zile în şir. Iar tratamentul pe care-l fac îmi dă o stare de năuceală cumplită. Am strania senzaţie că totul în jurul meu e tulbure, confuz.
*
Continui să visez, fiind cât se poate de lucid. O exacerbare a acuităţii senzoriale îmi dă impresia că văd, aud, miros prin toţi porii pielii, larg deschişi. Părul ei auriu mă învăluie în timp ce privirile, surâsul şi şoaptele ei îmi luminează pe dinlăuntru întreaga fiinţă. Îi aud secundele inimii.

*
Din “SHIJING”(se pronunţă aproximativ: “Şi-ţîn”), “Cartea Poemelor” citesc – traduse din vechea chineză şi datînd de prin secolul al XVI-lea înainte de Christos – versuri de-o frumuseţe stranie, copleşitoare. Simt, mai presus de orice, prin vălul diafan al cuvintelor, acea sublimă trăire a trăirii, curgînd irizat în blînde litanii despre viaţă ori tînguiri despre moarte, un mod de-a fi al omului etern: ”E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii/ În roua grea-mbibată./ Cu ochi scînteietori şi faţa de lumină,/ Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întîmplător, /Dorinţelor un vis, acum adevărată.// E cîmpul înţesat de vrejurile ierbii/ În roua grea-mbibată./ Cu faţa de lumină preacurată,/ Făptură minunată,/ Te-am întîlnit aici întâmplător,/ Să ne ascundem în iubirea aflată” (Întîlnirea).
*
N-aş putea spune că lalelele roşii fac parte dintre preferatele mele. Îmi plac, însă, primăvara, atunci cînd fiind ele în timpul scurtei lor vieţi, se-ntîmplă de rîd sub soarele călduţ...

16 noiembrie, sîmbătă
22:57. Ziua mea de scris începe noaptea. Azi a fost un pic mai bine, mai cu seamă după primirea scrisorii ei. Şi sîmbăta trecută am primit un plic, fapt surprinzător, pentru că destul de rar am avut veşti de la ea în chiar această zi. E frig, chiar foarte frig, după frumoasele zile întomnate cu frunze plutitoare şi soare blînd. Azi dimineaţă, înainte de 5:00, fulguia uşor, semn că iarna dă târcoale - poate cam devreme, totuşi – trimiţându-şi avangarda spre a ne vesti şi pregăti. Aştept iarna aceasta ca pe un dar mult visat, cum numai în copilărie o aşteptam, cu nerăbdare şi tainică iubire. Iarna trecută nu prea m-am bucurat de zilele frumoase, întroienite, aşa cum au fost. Poate acum. Ar fi bine pentru că sufletul îmi tînjeşte după o iarnă grozavă. Cu ea lîngă mine, bucuria îmi va fi deplină. Chiar dacă nu o voi vedea pînă în ajunul Crăciunului şi timpul pînă atunci va trece chinuitor. Voi citi, voi asculta muzica mea, voi face lungi plimbări cu mine însumi, voi scrie... Şi-i voi scrie, aşa cum m-am deprins, în fiecare zi...
*
Toate par a fi la locul lor. Numai cu Dan mă întîlnesc tot mai rar, din ce în ce mai rar, nu ştiu ce cauză poate fi. Poate că amândoi ne populăm tot mai mult cu gînduri propriile existenţe. Quien sabe?
*
De când am îngropat pe Rita, frumoasa mea căţeluşă neagră şi la bunica (acolo o ţineam peste săptămînă) merg mai rar. Şi atunci cu un imens gol în suflet. Mă obişnuisem într-atât cu ea , cu bucuria ei de-a mă revedea de fiecare dată, încît acum curtea îmi pare pustie şi rece, străină, lipsită de orice noimă. Au căzut frunze uscate peste locul unde odihneşte, lîngă tufa de liliac din grădină, frunze ce-n curînd vor fi acoperite de prima zăpadă, de acea primă zăpadă de care ea atît de mult se bucura. În ziua în care a murit, cu puţin timp înainte să închidă ochii, am luat-o în braţe, am mîngîiat-o îndelung şi i-am spus: …cu toţii murim, cu toţii murim, draga mea; acum a venit timpul să pleci tu, mîine-poimîine, urmăm noi… Mă privea cu ochii ei căprui, mari, înţelegînd, parcă, spusele-mi. Doar ochii-i păreau că mai trăiesc. Mă privea cu o tristeţe fără seamăn şi atunci mi-am dat seama că era împăcată, simţea mai presus de orice acest dat, privirile ei îmi spuneau acest lucru. Apoi a scîncit uşor, închizând ochii. A murit târziu, după miezul nopţii, fără să mai scoată vreun sunet.
*
Oare de cînd nu te-am mai privit dormind? Cît timp să fi trecut de-atunci? Cît? Cînd te voi putea privi din nou?

18 noiembrie, luni…
12:50. Magnolii ninse. Oare cum or arăta magnoliile ninse? Nu mi le pot imagina. Deşi… De ieri dimineaţă ninge fără încetare. Pămîntul este deja vătuit, e ger, puloverul tricotat de ea îşi face datoria. Îmi e bine cu el, îmi ţine de cald, cred că, mai degrabă e căldura mîinilor ei în el. Ceva mai mult de o lună pînă ce puloverul meu te va îmbrăţişa cu mine cu tot…

19 noiembrie, marţi…
nu mai ştiu nimic de tine de exact o săptămînă / îmi scrii din ce în ce mai rar şi nu ştiu ce / se întîmplă / tăcerea asta a ta ca un văl copleşitor mă / striveşte / urlă-mă strigă-mă trimite-mi frunze moarte / ierburi pămînt / de ce taci / nu ştiu de ce taci / ce se întîmplă cu tine / chiar n-ai timp de-un fir de iarbă într-un / plic / tot ce se poate nu-i nimic îţi voi scrie eu / iarnă ger zăpadă alunecând pe sub sănii / iubesc numărul doi însă de joi mă voi îndrăgosti cu siguranţă de numărul patru / de tine sunt îndrăgostit./ Însă tu taci pentru că şi tăcerea spune ceva / timpul se comprimă vine îngerul de demult / şi ţi-l alungă dinspre tine cu pufoasa de peană / din aripe / fîl-fîl-fîl face îngerul din aripi lipindu-şi / apoi fruntea de fruntea inimii mele / îngrijorîndu-mă / piei piei din calea ochilor mei şi îngerul îmi aruncă o bezea şi dispare într-un nor / scămoşat.

3 decembrie, marţi…
Încă nu realizez că a plecat. Mai cu seamă după telefonul de azi, cînd mi s-a părut atît de aproape, de-mi venea să mă îmbrac şi să mă duc la ea. Eram cu Firi şi m-am potolit la timp. Important e că a sunat şi acum totul e bine.
*
Citesc, în paralel, trei volume: “Numele trandafirului”, “Victoria neînaripată” şi “Refugii”. Ultima, începută chiar azi, chiar dacă am împrumutat-o, cred, totuşi, că o voi mai lăsa, pînă ce nu voi termina pe una din celelalte două. (Bogdan Stoicescu)

(foto - Toamna în pădure /alpinet.org)

Eveniment

Lansarea volumului TRECUTUL CONTINUU de  Ioan Groșescu P e IOAN GROŞESCU (n. 1941, absolvent al Facultății de Filologie a Universității din...