sâmbătă, 26 iulie 2008

Pictura ca maieutică
Nu mi-a plăcut niciodată să pictez un tablou nou, îi plăcea să spună lui Man Ray, pictor, fotograf, cineast, un artist total, un spirit eminamente liber şi într-o perpetuă căutare, mult drag sufletului meu. Am fost stăpînit de acest gînd atunci cînd am văzut pentru prima oară lucrările lui Florin Şuţu (n. 24 aprilie 1959, Ploieşti), în urmă cu ceva timp, într-o expoziţie de grup a membrilor Uniunii Artiştilor Plastici din filiala Prahova...
Îl cunoscusem pe Florin nu cu mult timp înainte, în chiar clipa în care acceptasem invitaţia bunului nostru prieten comun, regizorul Mihai Vasile, de a participa la o dezbatere despre teatru, după unul din superbele sale spectacole... Erau atunci în sală ziarişti, scriitori, profesori, oameni mai mult sau mai puţin "acomodaţi" cu noile forme de exprimare ale artei contemporane în general şi ale celei teatrale, în special. S-a dialogat, s-a întrebat, s-au adus elogii şi s-au exprimat nedumeriri, semn bun că evenimentul din acea seară lăsase urme. Ceea ce m-a sedus de la bun început la Florin Şuţu nu au fost neapărat ideile pe care el le-a exprimat ci, mai presus de orice, modul sincer, elocvent, coerent, precis, tranşant, ,,chirurgical” chiar, în care el şi le-a expus: despre arta lui, despre teatru şi nu numai... Surprinzător pentru un plastician, mă gîndeam, în viziunea mea mult mai acomodat cu şevaletul şi penelul, cu arta sa adică, decât cu aceea a elocinţei. Am fost cucerit în acea seară de Florin şi, puţin invidios, ardeam de nerăbdare să-i văd lucrările...
A fost apoi, în vara lui 2001, o expoziţie de grup, la Galeriile de Artă ale Uniunii Artitştilor Plastici prahoveni, după care, de-a lungul anilor care au urmat, prilejurile de-ai admira lucrările expuse pe diferite simeze (ori în propriu-i atelier) s-au îndesit... Toate aceste întîmplări au avut darul de a-mi confirma bănuielile. Era tot el şi aici, o personalitate accentuată, cum ar spune doctorul Karl Leonhard, în acele tuşe păstoase, debordând de o vitalitate exuberantă, în naturile statice, în portrete ori peisaje, trădând un talent remarcabil de desenator cu simţ compoziţional, o figuraţie echilibrată care denotă o reală capacitate de stăpânire a formei şi servirea ei prin culoare, cum pe bună dreptate afirma despre discipolul său, maestrul Ion Sălişteanu.
Acesta este Florin Şuţu, imaginativul introvertit, emotivul, melancolicul (vezi peisajele, interioarele de atelier, bisericile ori splendidele pridvoare), sentimentalul (ciclul de portrete ale fetiţei sale, vasele cu flori), carnalul (nudurile), teluricul omniprezent cu toată metafizica sa, cel care – aşa cum îi place să spună despre sine într-una din zicerile sale – şi-a asumat stângăciile şi suspectat reuşitele (...), necăutând justificări plastice pentru blbîielile inerente studiului şi neagreînd savantele explicaţii pentru cele mai însemnate reuşite...
Bogdan Stoicescu

joi, 24 iulie 2008

Cineva inconfundabil…

Ca şi tine, îi păstrez lui Petrică aceeaşi admiraţie. Ce om extraordinar! Cu verva sa fără pereche, dacă ar fi trăit la Paris, ar fi avut astăzi o reputaţie mondială. Vorbesc adesea despre el ca despre un geniu al vremurilor noastre sau, mai degrabă, ca despre singurul spirit genial pe care mi-a fost dat să-l întîlnesc în viaţa mea
Emil Cioran, aprilie 1974/1/

În ziua de 6 octombrie a fiecărui an ar trebui să aibă loc sărbătoarea naţională a spiritualităţii româneşti.
Însă, striviţi de grijile zilnice, terorizaţi de spectrul apropiatei ierni, prevestite de ploi reci şi brume timpurii, cu sufletele înegurate, mulţi dintre noi uitat-au că, în această zi de octombrie, în urmă cu 106 de ani, se năştea în Botenii Muscelului, cel ce avea să devină genialul filosof şi gânditor creştin Petre Ţuţea, strălucit reprezentant al unei generaţii exemplare – Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica ... – tutelată de însuşi mentorul ei spiritual ei, profesorul Nae Ionescu. Cine sunt eu şi ce vreau?, s-a întrebat, nu o singură dată, Ţuţea. Pentru ca tot el să încerce un posibil răspuns: Definiţia mea este: Petre Ţuţea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămîne totuşi cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.
Conştiinţă nepereche, spirit pătrunzător, orator de geniu, un adevărat Socrate român, cum nu de puţine ori a fost numit - Eu am fost asemănat cu Socrate. Atît el cît şi eu, în actele căutării, căutăm la scara noastră de oameni neaflînd şi ştim neştiind. Atît. Socrate a fost pentru mine un model existenţial. Dar raportat la Iisus îşi pierde semnificaţia. El a căutat un zeu. Eu, de pildă, nu-l caut, că-l am -, după o lipsită de importanţă perioadă de flirt politic cu anumite cercuri de stînga în anii tinereţii – chiar domnia sa spunea, de altfel, cu sarcasmu-i inegalabil: Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul – se “dumireşte” rapid (cum i-a spus profesorul Nae Ionescu: Omul, domnule Ţuţea, nu evoluează, nu devine, ci se dumireşte.) şi se va situa, până în clipa în care va închide ochii (3 decembrie 1991, la Bucureşti), pe poziţii politice de dreapta, fapt pentru care, în regimul comunist, va face 13 ani de temniţă grea (5 ani – între 1948 şi 1953 - apoi încă 8, între 1956 şi 1964). Numai un gînditor de talia lui a putut spune, între zidurile de Ev Mediu ale Aiudului: Am făcut o mărturisire într-o curte cu şase sute de inşi, în închisoarea de la Aiud. Fraţilor, am zis, dacă murim toţi aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el.
N-a încetat nici o clipă - în libertate ca şi în închisoare – să propăvăduias-că valorile spirituale creştin-ortodoxe şi iubirea pentru neamul său. A fost, fără doar şi poate, liderul de necontestat al acelei excepţionale generaţii - tutelată, cum spuneam, de profesorul Nae Ionescu - de departe cea mai valoroasă din istoria culturii române, deşi niciodată, cu modestia-i proverbială - generată, parcă, de acel “anonimat” bine lucrător (o altă formă de xeniteia?) în spatele căruia s-a aflat întreaga-i existenţă -, n-a vrut să recunoască acest lucru. Apoi a mai fost, pentru alte multe generaţii, idol şi model. A fost chiar acuzat, la un moment dat, că a “corupt tineretul”. Şi-a asumat cu demnitate stupida incriminare, plătind cu vârf şi îndesat pentru aceasta.
Minte enciclopedică, Ţuţea a fost prototipul gînditorului creştin desăvîrşit, din stirpea întîrziată şi atît de rară a renascentiştilor români… Dacă pseudo-cugetători neo-stahanovişti preamăreau, după acel tragic decembrie ’89, falsele valori ale unei democraţii ce se voia cu orice chip originală, iată cum definea Petre Ţuţea, cu mult înainte, pe la 1937, într-un pentalog sui-generis, însuşirile unui adevărat cetăţean român:

I. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
II. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România fără regret;
III. Să nu înşele pe nimeni;
IV. Să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa Majestatea Maicii Domnului;
V. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el.

Pentru acestea şi pentru încă multe alte asemenea “acte de corupţie” ale tinerelor generaţii, Petre Ţuţea s-a “bucurat” din plin, timp de 13 ani – aşa cum pomeneam mai înainte - de “binefacerile” unor instituţii numite şi azi puşcării, din localităţi numite şi azi Bucureşti, Aiud, Ocnele Mari ori Jilava.
Aşa cum excepţional scria/2 /eseistul Dan Ciachir, (…) Noica a format, în vreme ce Ţuţea a zidit; a edificat. A făcut asta oriunde: în închisoare, pe stradă, în case particulare sau în cafenea. Generos şi optimist, rîzînd în hohote cu poftă, Petre Ţuţea, care începuse un tratat de antropologie, iubea cu adevărat omul. Tratatul proiectat l-a scris prin însăşi existenţa sa.
Cu Ţuţea s-a încheiat un mileniu şi tot cu el se deschide un altul.
Oare cum s-ar putea defini, pe scurt, o asemenea personalitate greu încadrabilă într-o anume categorie? Cine este, de fapt, Petre Ţuţea? Ar fi putut, în stilul său caracteristic, să afirme despre sine: “Pînă şi un prost vede că sînt inconfundabil”, scria undeva filozoful Gabriel Liiceanu, cel care, de bună seamă, prin tot ceea ce a întreprins de-a lungul ultimilor ani, ni l-a (re)dat pe Ţuţea la adevărata sa dimensiune. Un posibil răspuns. Într-adevăr, Ţuţea a fost cineva inconfundabil. (Bogdan Stoicescu)

1. Scrisoare a lui Emil Cioran către Bucur Ţincu (apud. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, ed.Arta Grafică, ediţie îngrijită de Gabriel Klimowicz, Bucureşti, 1992)
2. În studiul Despărţirea de Ţuţea din volumul Luciditate şi nostalgie (Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1999)
(în a doua fotografie a textului, Petre Ţuţea, în garsoniera sa, alături de Marian Munteanu, în 1990; în ultima fotografie, Petre Ţuţea, alături de părinţii săi)
Lecturi permanente (I)


Ţuţea în 322 de vorbe memorabile


322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţutea” (ediţia a II-a, ed.Humanitas, Bucureşti, 2000) se numeşte acest veritabil dicţionar de “ţuţisme”, apărut în excelente condiţii grafice în colecţia “Top H” a prestigioasei edituri bucureştene conduse de eseistul şi filosoful Gabriel Liiceanu, cel care, de altfel, semnează şi prefaţa. Aceste 322 de vorbe memorabile au fosat strînse din interviurile apărute (după 1989, evident!) în presa scrisă şi audio-video şi acordate, unele, de gînditorul român cu diferite prilejuri unor diverse personalităţi iar altele extrase din volumele Între Dumnezeu şi neamul meu de Petre Ţuţea (Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1992) şi Jurnal cu Petre Ţuţea de Radu Preda (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992). O apariţie editorială devenită - încă de la prima sa ediţie din 1997 – o chintesenţă a gîndirii aceluia care spunea despre sine:
Eu sunt aristocrat prin adopţiune – că maică-mea era ţărancă. Cum spune Tudor Vianu despre Titu Maiorescu: a fost el boier? Dacă nu se duceau la Viena şi în Germania, rămîneau doar nişte balcanici extraordinari de inteligenţi…Şi eu la fel, dacă n-aş avea cultură filozofică germană, aş fi un şiret de Cîmpulung, mi-aş permite să mă joc de-a ţurca. Noi suntem germani de limbă română!
În aceste vorbe memorabile este Petre Ţuţea, în aceste vorbe pendulînd între Adevăr şi Biserică, între Ceauşescu şi Dracul, între Eminescu şi Kant, între Legionari şi Naţionalism, între Om şi Poporul Român, între Revoluţie şi Sfântul Apostol Pavel ori între Ţuţea şi…Ţuţea! Aici este Petre Ţuţea în toată splendoarea gîndirii sale oferite cititorului în doze pe cît de mici, pe atât de eficace. (Bogdan Stoicescu)

Am dorit dintotdeauna sa fac o teză de doctorat cu tema "Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români".

La întrebările fundamentale “de ce?” şi “în ce scop”, aporetica românească răspunde:
“d-aia”.

Un tîmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare...(după alegerile din 20 mai 1990)

Dumnezeu e român. Sau dacă nu, sînt împotriva lui!

În lumea valorilor, prietenia este cîteodată o primejdie: ea falsifică ierarhia valorilor. Nu prin sentimentul amiciţiei se defineşte o valoare, ci prin rangul uman la care-ţi ridici comunitatea din care faci parte.

Între un laureat al premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran complet analfabet, nu există nici o diferenţă.

Social-democraţia e laptele bătut al comunismului.

E foarte greu, cînd ai responsabilitatea a ceea ce faci, să te pui pe scris, fiindcă scrisul te definitivează, în sensul că te arată fără posibilitate de ieşire.

Balcanii sînt curul Europei.

M-a întrebat odată Nae Ionescu ce cred despre evreul acesta, despre Pavel. Ştii ce i-am răspuns? - Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.

Am fost în tinereţe de stînga din generozitate. Pentru că, vorba ceea: dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, n-ai inimă, dacă după 30 de ani mai eşti de stînga şi nu eşti conservator, eşti cretin. Confundam în tinereţe comunismul cu comunitarismul.

Toate formele de stînga violează cotidian ordinea naturală a lui Dumnezeu.

miercuri, 23 iulie 2008

O meserie pe cale de dispariţie*

Este foarte periculos să fii om şi
foarte puţini supravieţuiesc

Ernest Hemingway

Să tot fie vreo 20 ani, dacă nu mai bine, de cînd îl cunoaşte pe nea Ilie. Aşa i-a spus de la bun început: nea Ilie. Cu toate că este numele lui de familie. Ba chiar într-un an l-a felicitat de “Sf.Ilie”, uitînd că, de fapt, numele lui de botez este Gheorghe. Deşi îl cunoaştea de atîţia ani, ştia extrem de puţine lucruri despre el. Deoarece zgîrcenia lui de a vorbi despre sine, nu este altceva decît acea doză de discreţie amestecată în părţi egale cu un bun simţ exemplar, calităţi care multora le lipsesc cu desăvârşire. Ori sînt pe cale de dispariţie, în cele mai fericite dintre cazuri. Aşadar, ştie, foarte puţine lucruri despre el. Că e de loc din Tinosu, o comună prahoveană ca oricare alta. Că a făcut şcoală atîta cît a putut, dar cîtă a făcut, nu şi-a bătut joc de ea. Că apoi a făcut armata şi, după lăsarea la vatră, s-a angajat la CFR, de unde, nu cu mulţi ani în urmă, a ieşit la pensie, după mai bine de 40 de ani de munculiţă - cum îi place să spună - şi nu întotdeauna uşoară, bătînd ţara în lung şi-n lat, ca mecanic de locomotivă, văzînd şi înţelegînd multe. Că după ce s-a însurat s-a mutat, împreună cu tînăra lui femeie, într-o garsonieră - dată de la serviciu, pe listă - într-unul din cartierele muncitoreşti ale municipiului, garsonieră pe care şi-a dichisit-o singur. Că ştie cîteva meserii, drept pentru care, cum însuşi spune, cu o cheie franceză desface şi face la loc, legat la ochi, un tanc, fără să-şi bată prea mult capul.

Odată, în timp ce stăteau pe o terasă la o bere, i-a povestit cum, după ce a făcut singur toată instalaţia sanitară a casei unui director de ziar, ăla i-a spus, chipurile, în glumă: Bre, nea Ilie, să nu-mi fi băgat niscaiva microfoane prin pereţi! Şi dumneata ce i-ai răspuns?, l-a întrebat curios. Păi ce să-i zic, dragul meu? I-am răspuns, întrebîndu-l: la ce să vă pun, dom’ director, microfoane în baie sau bucătărie? Să audă lumea când vă trec gînduri d-astea creţe cînd staţi pe tron ori cînd spălaţi vase?

Mai ştia că îi mai place sportul în general şi fotbalul în special (când “Petrolul” joacă “acasă”, pîndeşte golul din spatele porţii “oaspeţilor”, înarmat cu un aparat de fotografiat iar după meci se duce, indiferent c-a fost victorie, meci nul ori înfrîngere, cu prietenii, la câte-un şpriţ), mai jucînd şi-acum cîte-o miuţă - la categoria old-boys! -, ba într-o vreme chiar antrenînd echipa din comuna natală. Mai ştia că joacă şah foarte bine şi că, din cînd în cînd, cochetează cu arta fotografică.
Dacă a avut vreun of în viaţă? Mai multe, însă unul le-a întrecut pe toate: copiii. Pe care îi iubeşte mai presus decât orice pe lume şi de care n-a avut parte. Îmbătrînesc, dragul meu, îi spunea deseori şi, parcă fără copii, n-am nici un rost pe lumea asta…. Ori poate că aşa a vrut Dumnezeu, dar să ştii că mă bate un gînd. Ce gînd, nene Ilie? Las’ că o să vezi tu! Şi, într-adevăr, nu peste mult timp, văzu. Pentru că, aşa cum îl ştia, nu s-a lăsat. Într-o bună zi, nu după multă vreme, s-au întîlnit întîmplător. Era transfigurat. Avea o sclipire tainică în privirile ce-i musteau de bucurie. I-a spus radiind: Dragul meu, am înfiat o fetiţă de la un orfelinat din Moldova. Însă ar mai fi o problemă…Şi tăcu îngîndurat. Ce problemă, nene Ilie? Totul e să fiţi sănătoşi, s’o faceţi mare ca s-o puteţi vedea la casa ei, i-a spus, îmbrăţişîndu-l. Păi da, ar mai fi o problemă. Că tocmai ce aflai că asta mică are un frate… Unde e frate-său, nene Ilie?, îl întrebă surprins. La acelaşi orfelinat. Cum să-i despart? Păi nu-i despărţi, nene Ilie, nu-i despărţi… Îi iei pe amîndoi… Exact la asta m-am gândit şi eu cu nevastă-mea! Şi chiar aşa s-a întîmplat. A fost nevoie să se mute din vechea garsonieră, devenită neîncăpătoare. Au găsit un apartament de două camere pe care, cu mari eforturi, l-au cumpărat. S-au instalat, nelipsindu-le decît, poate, nişte bani în plus. Însă faptul cel mai important e că sînt fericiţi şi se iubesc. Acum fetiţa e la liceu iar fratele ei, în gimnaziu. Sînt frumoşi şi au tot ce le trebuie. Şi mai presus de orice, au doi părinţi care îi iubesc…

Se întîlneşte din ce în ce mai rar cu nea Ilie, care munceşte de dimineaţa pînă seara. Ce să fac, nu mai sînt tânăr. Am trecut binişor de şaizeci, flăcăiaşule... Vreau ca ăstora mici să nu le lipsească nimic.

Cam ăsta e omul pe care viaţa il scosese în cale şi pe care, la o adică, se putea bizui. Numai că, uneori, tînjeşte după cîteva ceasuri de taifas cu el. În care să-i mai spună cîte ceva despre singura sa meserie, pe care acum, mai mult ca niciodată, are convingerea că o stăpîneşte la perfecţie: aceea de-a fi om.

Bogdan Stoicescu

* din volumul Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire
(ilustraţia textului: “La casa bunicilor” - pictură de Mariana Voicu-Grumăzescu)


duminică, 13 iulie 2008

Beat & Bop
(Remember Jack Kerouac)

Jack Kerouac, pe numele său de botez Jean Louis Kirouac/♥/ s-a născut la 12.03. 1922 (în localitatea Lowell, statul Massachusetts, USA) într-o familie franco-canadiană de muncitori * Copil liniştit şi serios, va fi extrem de ataşat de mama sa, Gabrielle-Ange sau Mémère, cum îi spunea el şi pe care o va îngriji cu un uriaş devotament în anii senectuţii acesteia * Moartea fratelui său mai mare la vîrsta de numai nouă ani îl marchează profund * Urmează cursurile şcolii din oraşul natal apoi ale Universităţii Columbia din New York. Întrerupe cursurile, fiind mobilizat în marina militară a SUA * Datorită unui comportament considerat de oficialităţi drept schizoid, este demobilizat din marina militară (în timpul celui de-al doilea război mondial), fiind apoi angajat de marina comercială * În 1946 renunţă la marinărie şi urmează, timp de un an, cursurile New School for Social Research din New York * În 1947 pleacă într-un lung şir de călătorii, timp de 10 ani, în SUA, Mexic, Maroc şi Europa * Practică diferite job-uri de ocazie (pădurar, muncitor la căile ferate etc.), timp în care lucrează la primul său roman – The Town and the City – care apare în anul 1950 * În vara aceluiaşi an, în doar trei săptămîni, scrie romanul On the road, care la şapte ani de la lansarea sa din 1957, îl transformă pe autorul său într-o figură legendară a underground-ului literar. Roman-epopee al unei epoci agitate şi pline de contradicţii, împănat cu numeroase elemente autobiografice, volumul surprinde printr-o scriitură brută, necizelată stilistic însă debordînd de spontaneitate, fluentă, proaspătă, pe scurt, un limbaj atît de neobişnuit, încît a fost rapid catalogat de critica vremii drept “licenţios” (“Infantil, pervers, negativ” /"Herald Tribune"/, “… o serie de guiţături ale unui Neanderthal”). Kerouac pensula în tuşe păstoase o lume a libertăţii depline, a freneziei şi bucuriei de-a trăi, a extazului mistic şi a sărăciei crunte, în acordurile sălbatice ale jazz-ului bop, într-un contrast flagrant cu ifosele scrobite ale unei societăţi lipsite de vlagă, sufocată în propriile-i limite, dezabuzată şi abulică, ostracizată politic * Îi apar, în continuare, romanele "The Subterraneus" (1958), "The Dharma Bums" (1958), "Maggie Cassidy" (1959), "Mexico City Blues" (versuri, 1959), "Book of Dreams" (1961), "Lonsome Traveller" (1961), "Big Sur" (1962), "Desolations Angels"(1965) şi "Satori in Paris" (1966) * Moare la spitalul St. Anthony din St. Petersburg, Florida, în 21 octombrie 1969, ca urmare a unei hemoragii interne cauzate de spargerea unor varice esofagiene, pe fondul unei cronicizate ciroze hepatice * Scrierile lui Kerouac au influenţat o generaţie extrem de valoaroasă de muzicieni, printre ei amintindu-i pe The Beatles, Ben Gibbard, Bob Dylan, Tom Waits, Simon & Garfunkel, Ulf Lundell, Jim Morrison

Pe drum

Vara anului 1950. Jack Kerouac, un tînăr de numai 28 de ani, scrie în doar trei săptămîni un roman, care într-o primă variantă se numea Beat Generation/1/ .

Un roman-epopee în care cîţiva tineri descreieraţi cutreieră America în lung şi-n lat, făcînd autostopul ori pilotînd maşini de furat: de la camioane şi limuzine de lux pînă la autobuze. Tineri debusolaţi care îşi duc traiul de azi pe mîine, prestînd job-uri de ocazie (vopsitori, culegători de bumbac, hamali ori paznici). Care fură orice au nevoie şi care apoi le-o trag cu frenezie tinerelor curve pe care le agaţă de pe te miri unde, pe ritmurile îndrăcite ale jazz-ului bop /2/ al zeilor lor numiţi Charlie Praker & Dizzy Gillespie, care fumează marihuana şi beau whisky cu bere pînă le dă sîngele pe nas, care provoacă scandaluri, devastaţi de toate drogurile posibile, de la "celebrul" LSD şi ,,inofensiva’’ marihuană, pînă la cocaină şi heroină. Nişte puşlamale pletoase, soioase şi zdrenţuite, adevăraţi tipi cool, demni urmaşi ai hipioţilor veterani, celebrii hipsteri /3/ ai anilor ’20, ai acelor dezrădăcinaţi, foşti soldaţi întorşi mutilaţi, fizic dar mai cu seamă sufleteşte, din războaie în care nu existau învingători, ci numai învinşi…

Am sărit în noaptea caldă, nebună, auzind tîguirea unui
saxofon tenor sălbatic, de ambele părţi ale străzii,
care făcea tot timpul yeah, yeah!, în timp ce un cor de palme
ţinea ritmul, acoperit doar de zbieretele gloatei.

Eroul-narator se numeşte Sal Paradise. Un scriitor new-yorkez de mare succes care se împrieteneşte cu Dean Moriarty (acesta fiind un fel de alter ego al unei alte figuri legendare a generaţiei beat, Neal Cassady), un fost pîrnăiaş care, după eliberare, alesese să trăiască liber, un împătimit al sexului fără frontiere, asezonat din belşug cu droguri şi muzică bună. Un borfaş inteligent, nu lipsit de ceva cultură, un specimen pitoresc pentru care singura raţiune de-a exista însemna călătoria. On the road. Pe drum. Un drop-out, un independent excentric şi extremist, un hip fără nici un Dumnezeu, alături de care Paradise străbate jumătate din America, din Denver, New Orleans şi San Francisco, pînă în exoticul Mexic.

Cînd începe apusul soarelui,
mergem pe străzile New Orleans-ului.
“Oh, miroase a oameni!”, răcni Dean care îşi ţinea
capul pe geam afară, adulmecînd.
“Ah, Dumnezeule! Viaţa!”. Făcu un ocol în jurul
tramvaiului. “Ja!”, apoi a continuat să meargă
înainte, uitîndu-se după curve tinere…

Întîlnesc prieteni prin toate coclaurile pe unde hălăduiesc, alături de care încing beţii înspăimîntătoare, terminate invariabil cu orgii sexuale, garnisite cu muzici turbate şi droguri din abundenţă. Pe drum este romanul unei generaţii fericite, care se bucură din plin de toate plăcerile vieţii, fără a-i păsa cîtuşi de puţin de ţuţerii oportunişti şi scrobiţi, avizi de bani dar mai cu seamă de putere. O generaţie care ura războaiele şi pe aceia care le provocau.

Make love, not war era sloganul lor preferat pe care nu se sfiau să-l arunce în obraz politicienilor, duşmanii lor de moarte, în timpul interminabilelor mitinguri de protest. Abhorau orice formă de ordine socială existentă. Erau împotriva "depăşitei" instituţii a familiei ca şi a celorlalte instituţii (mai ales cele ale statului corupt), detestînd orice sistem (economic, religios ori educaţional) care ar fi putut îngrădi în vreun fel libertatea individuală în general şi pe cea sexuală, în special şi, nu în ultimul rînd, propăvăduiau cu orice prilej şi prin orice mijloace, iubirea. Îşi stabiliseră “cartierele generale” în San Fransisco şi în East Village (pe insula Manhattan, un fel de “suburbie” în partea estică a New York-ului)…

Sfîrşitul romanului? Nici nu ştiu dacă e vorba despre un sfârşit în adevăratul sens al cuvîntului. Un zurbagiu de talia lui Moriarty, cu o existenţă funciarmente haotică, sfîrşeşte într-o singurătate fără leac. Pricină care avariază grav prietenia sa cu Sal, care se îndepărtează însă fără să se poată, totuşi, despărţi.

…iar eu mă gândesc la Dean Moriarty,
ba chiar şi la bătrînul Dean Moriarty,
tatăl pe care nu l-am mai găsit niciodată,
mă gândesc la Dean Moriarty

În foarte puţine cuvinte, cam aceasta era generaţia beat, a beatitudinii fără frontiere, care la jumătatea anilor ’60 a generat mirifica mişcare spirituală flower-power, tot aceeaşi care, într-un timp relativ scurt – doar 7 ani – a transformat romanul On The Road într-o nouă biblie iar pe autorul ei într-un adevărat port-drapel al propriilor ei credinţe şi speranţe dar mai presus de orice, într-un simbol al hipioţilor de pretutindeni.

În ultimă instanţă, într-un simbol al libertăţii depline…

Cartea – care la 5 septembrie 1957 se afla în librării costînd doar 3,95 $ - a cunoscut un succes fulminat, egalat, poate, doar de o altă scriere a epocii, romanul De veghe în lanul de secară, purtînd nu mai puţin celebra semnătură a lui J. D. Salinger.

Compune sălbatic, nedisciplinat, curat!
Scrie ce îţi vine din adîncurile sufletului tău.
Cu cît mai nebunesc, cu atît mai bine!
Fii întotdeauna nebun şi fără spirit!
Înlătură obstacolele literare,
gramaticale şi sintactice.
Tu eşti tot timpul un geniu...


Cuvînt cheie 1
beat – cuvânt inventat, din câte se pare, de un personaj excentric al lumii interlope newyorkeze, Herbert Huncke. De la acesta, termenul a fost preluat de William S. Burroughs, apoi de Allen Ginsberg şi Jack Kerouac. Erau ca omul din temniţa întunecată, de piatră, cu ghiuleaua legată de picior, ridicându-se din subsoluri, hipsterii sordizi ai Americii, o nouă generaţie beat căruia mă alăturam încet-încet şi eu. (Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003). Semnificaţia lui pleacă de la beat down (depresiv, dezolat, descurajat) pînă la beatific (cuprins de extaz, beatitudine). Generaţia beat a fost reprezentată de un grup de scriitori (romancierii Jack Kerouac, William S.Burroughs, poeţii Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlingetti, Gary Snyder), care a apărut ca o reacţie gălăgioasă şi boemă la aşa numita generaţie tăcută a anilor ’50. Ei au devenit cunoscuţi în jurul anului 1956, întîi la New York şi apoi în San Francisco, demersul lor fiind mijlocit de estetica operelor lor, care a influenţat considerabil evoluţia literaturii americane – şi nu numai! - în deceniile următoare.

Cuvînt cheie 2
bop
(sau be-bop ori re-bop) – la sfârşitul anului 1941, într-un cabaret din Harlem numit “Minton’s Playhouse”, cinci dintre giganţii jazz-ului şi anume trompetistul John Birks Gillespie zis “Dizzy”, pianistul Thelonius Sphere Monk, chitaristul Charlie Christian, saxofonistul alto Charles Christopher Parker jr., supranumit “Bird” sau “Yardbird” şi bateristul Kenneth Spearman Clarke, care răspundea la apelativul “Kenny Klook”, ofereau celor prezenţi, după încheierea recitalurilor proprii, tîrziu în noapte, învăluiţi în nori groşi de fum de “iarbă”, la un pahar de whisky din cel mai bun, un jam session. Adică o porţie zdravănă de creaţie muzicală spontană, cu sclipitoare improvizaţii individuale şi colective, în cascade de sunete venind din toate registrele dar mai cu seamă din cel acut, practic un experiment fascinant, care trăda uriaşele cunoştinţe muzicale, dublate de o desăvârşită tehnică interpretativă a fiecăruia în parte şi a tuturor la un loc. Mai presus de orice însă geniul melodic, interpretativ şi imaginativ al lui Bird l-a impus rapid ca pe indiscutabilul leader al mişcării be-bop, el fiind unanim considerat, alături de Louis Armstrong, drept unul dintre puţinii muzicieni care au scos jazz-ul din rutină dîndu-i o nouă strălucire. Aceste recitaluri extraordinare, prin maniera cu totul nouă de abordare - suprapuneri polifonice, varierea formulelor ritmice de acompaniament, alterarea cromatică şi complicarea acordurilor, folosirea unor forme specifice de riff-uri, accente dure pe tobe cu lucrul continuu pe cinele – vor conduce la desprinderea de muzica de divertisment şi de jazz-ul tradiţional (swing) şi vor constitui rapid trecerea la o nouă estetică muzicală, la o formă net superioară de exprimare a materialului sonor, lucruri care vor conduce, inevitabil, la crearea unui nou şi extrem de expresiv stil şi, implicit, a unui nou repertoriu. Cu o gamă foarte variată de genuri de aranjamente şi improvizaţii pentru piesele lor, muzicienii le indicau prin "(...)nişte simple formule onomatopeice, care reproduceau figurile ritmice iniţiale: be-bop, re-bop, co-bop-shbam" (André Hodeir, Jazzul. Oameni şi probleme, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967, p. 98). Şi pentru că noul născut venit pe lume într-un cabaret trebuia să poarte un nume, i s-a spus bop. "Bop-ul a fost descris ca un fel de virus, iar bop-erul a fost zugrăvit sub înfăţişarea unui degenerat, pradă unei boli ruşinoase. Bop-ul nu e nimic altceva decît expresia modernă a jazz-ului, aşa cum şi-au închipuit-o cîţiva creatori şi aşa cum a fost adoptată, dacă excludem un mic număr de individualităţi, de o întreagă generaţie. (A. Hodeir, op. cit., p. 98), Cel care avea să limpezească apele va fi Dizzy Gillespie, el transformînd bop-ul, fără să ştie şi chiar de la început, într-o primă elită muzicală a maicii sale, muzica numită cu un termen generic jazz, pritocit de “tăticii” lui de culoare. Însă nici “tăticii” albi (Lennie Tristano, Lester Young, Lee Konitz, Gerry Mulligan, Stan Getz) nu ardeau, în acest timp, gazul, ei reacţionând promt, pregătind pe îndelete, bomba care va exploda la începutul anilor ’50: stilul cool. În scurt timp, bop-ul şi cool-ul vor bate palma definitiv cu mai vîrstnicele, deci mai consacratele stiluri blues şi country, impunîndu-se rapid, schimbând în mod fundamental chipul jazz-ului şi, prin extensie, contribuind în mod decisiv la apariţia şi impunerea pe scena muzicii secolului XX a unor curente care vor căpăta în scurt timp o popularitate uriaşă: rock’n’roll-ul, rock-ul cu toate derivaţiile sale (hard, heavy, metal, speed, trash, progresiv, psihedelic etc. ) şi toate curentele de fuziune din anii ‘60-‘70 (jazz-rock progresiv, jazz-rock simfonic, muzicile electronice, electro-acustice şi de avangardă), toate acestea bucurîndu-se în mod evident şi de marile creaţii şi tehnici interpretative ale simfonismului clasic şi contemporan.

Cuvânt cheie 3
hipsteri
– precursori ai mişcării hippie din anii ’60. Prin anii ’20, stilul lor de viaţă era unul cultural, însă nu înţeles în accepţiunea obişnuită a termenului: existenţa le era o boemă exacerbată, iar jazz-ul era însuşi bunul lor Dumnezeu.
Lansarea oficială a romanului "On The Road": New York, septembrie 1957

♥ cf. http://genealogie.org/famille/kirouac/PAGUN_FR.htm (L’Association des Familles Kirouac)

Bibliografie selectivă
Jack Kerouac, Pe drum, Ed. Polirom, Iaşi, 2003
André Hodeir, Jazzul. Oameni şi probleme, Editura Muzicală, Bucureşti, 1967
Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, coordonatori: Cristina Corcioveanu şi Bujor Râpeanu
Kurt Hemmer - "Encyclopedia of Beat Literature: The Essential Guide to the Lives and Works of the Beat Writers". Facts on File, Inc., 2007.
Kerouac: le grand retour (Kerouac: marea revenire), suită de articole din revista Magazine littéraire (nr.334, iulie-august, 1995, pp.94-103) în care apare şi interviul inedit acordat de Jack Kerouac în limba franceză (De Jean Kerouac à Ti-Jean Kerouac) lui Fernand Seguin de la Radio-Canada în 1967, în cadrul emisiunii televizate live Le Sel de la semaine. http://archives.radio-canada.ca/arts_culture/litterature/clips/126/

Cărţi electronice:
- Jack Kerouac: On the road, în lectura lui David Carradine (2 casete audio)
- Kerouac – Kick joy Darrkness. A spoken word tribute with music. With Michael Stippe & others, 1997, CD audio.

Filme (ale căror scenarii au fost inspirate de romanul ,,On the Road”):
Paris-Texas (1984; regia: Wim Wenders)
Pelicula a primit Marele Premiu şi Premiul FIPRESCI – Cannes.
La Wim Wanders “evoluţia personajelor şi problemele lor duc doar la constatarea eşecului sau a imposibilităţii. În final rămâne doar această evoluţie, hazardul lucrurilor, al evenimentelor, al întîlnirilor care nu izbutesc să sfărîme barierele ce izolează indivizii într-un univers strîmt şi meschin, şi care face imposibilă orice comunicare.” (H. Welsch, apud. Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.389; coordonatori: Cristina Corcioveanu şi Bujor Râpeanu).
Easy Rider (1969; regia: Dennis Hopper)
Doi tineri traficanţi de droguri, (interpretaţi de Denis Hopper & Peter Fonda) călătoresc cu motocicletele de la Los Angeles la New Orleans. Urmărindu-i, descoperim o Americă plină de prejudecăţi, xenofobă, intolerantă, violentă, criminală.” (Fr. Maurin, apud op. cit., p. 344).

Bogdan Stoicescu
(prima fotografie a textului reproduce întîia copertă a romanului apărut la editura britanică "Penguin", în anul 2000; Jack Kerouac, în dreapta, alături de prietenul său Neal Cassady; în celelalte fotografii, Jack Kerouac)

joi, 10 iulie 2008

‘ai liberare!


Termomentrul arată 40 de grade la umbră. Căldură mare, stimabililor, ar ofta năduşit însuşi magistrul Caragiale, contemporanul nostru.
Ne încăpăţânăm, rezistăm, murim dar nu ne predăm şi, cu stoicism, ţinem piept asaltului colosalei Armada de grade Celsius. Dar, vorba poetului, bucuroşi le-om duce toate… Că doar e crucea verii şi dacă acum n-o fi vipie, atunci când?
Dar să lăsăm întrebările retorice în seama filosofilor şi, mai bine, să ne în-grijim de pruncuţii noştri – minori sau majori -, de părinţii şi bunicii proprii – pensionari şi hipertensivi - şi, dimpreună, să ne adăpostim trupurile sfîrşite de arşiţă la umbră deasă. Că la răcoare stau alţii, cât or mai sta şi ei, că umblă zvon prin târg că mai marii zilei vor da semn de mila măriilor lor, şi-i vor slo-bozi în libertate. Să stăm, dară, la umbră şi să ne hidratăm vârtos cu… apă (sic!) la interior şi tot cu apă, sub formă de duşuri – băştinaşe, nu scoţiene! – la exterior. Pentru că apă avem din belşug şi pentru că aşa ne povăţuiesc cohortele de specialişti într-ale hidroterapiei, ivite brusc şi în număr mare, şi-n rândul cărora, în pole position, se află nimeni altele decât telegenicele fătuci de pe la buletinele meteo, care ocupă aceste prea râvnite locuri, graţie “pertinentelor” sfaturi medicale de sezon, debordate ad-hoc, între o ochiadă galeşă şi-un zîmbet tîmp. Să revenim.
Ei bine, acestea fiind condiţiunile de vacanţă date, mai mult decât toride, cam pe unde ar putea ploieşteanul de rând, fără bani de-un munte sau de-un litoral să-şi răcorească trupul asudat şi gîndurile înfierbântate, măcar pentru cîteva ore, departe de oraşul-cuptor? Unde altundeva decât între sînii naturii, proaspeţi şi înrouraţi, mîngîiat de respirarea răcoroasă a unei păduri, în preajma unui ochi de apă. În imediata vecinătate a binecunoscutului oraş există câteva asemenea locuri, mult frecventate de localnici şi nu numai. La drum deci, părăsind oraşul încins, în maşina la fel de încinsă şi având familia alături.
La Păuleşti? Mofturi! Pădure uscată ca iasca, prăfoasă şi plină acum doar de câteva “vestigii”, în ruină, ale unui fost restaurant-terasă. Ochiul de apă? Doar ochiul. Şi ăla pe cale de-a seca. Poate la Româneşti… La mult lăudatul restaurant dotat cu grădină de vară, preţuri de, brusc, te iau alte călduri. Aşa că, ioc, vorba investitorului turc. Poate la Bucov! Fie. Pe drum, visuri. Odată ajunşi, constatăm cu stupefacţie că, pădure şi ochi de apă de vom visa, vis va… rămînea!!! (sic!)Ştrandul? O vorbă de dânşii inventată… O mocirlă rămasă după ultimile ploi, în care câteva broaşte reumatice îşi tratează suferinţele, cufundate, pânǎ sub ochi, în noroi. Pădurea? Nu se vede de copaci! Plaja? Dată în urmărire generală: aducătorului, bună recompensă…Tot căutând, tot cercetând, setea începe să ne încolţească. Şi totuşi. Măcar o bere, un suc, ceva, o gură de apă. Fie ea şi de hidrant. Într-un târziu, zărim o baracă răsărind din vegetaţia hălăciugită, purtǎtoare de firmă: RESTAURANT.
Un zâmbet ne înfloreşte pe chip. Haida-de! Chiar că aveam nevoie de-o restauraţie. Ne apropiem. O construcţie metalică, vreo câteva scaune antedeluviene, două-trei foste mese, de tablă, mîncate de rugină şi cam tot atâtea umbrele decolorate de trecerea inexorabilă a timpului, cu norma de casare îndeplinită de multişor. Un grătar defunct şi vreo trei-patru câini costelivi. Comunitari, ex-vagabonzi până la venirea măicuţei lor Brigitte Bardot. În rest, linişte. Şi multă pace. Câţiva bărbaţi, cam flenduroşi, stau pe jos, sprijiniţi direct de restaurant şi îşi îneacă amarul - altoind din când în când însă nu cu răutate, ci din lipsă de altceva mai bun de făcut, sus-pomenitele patrupede cu nişte undiţe schiloade, foste cândva nuiele de alun - cosumînd la umbră grade, tot cam 40, pe care le gîlgîie direct din butelci de “Săniuţă”. Cu gîndul la nămeţi, probabil, că de la peşte şi-l luaseră de mult. Sorbăcăiau, plescăiau şi înghiorţăiau cu calm şi voluptate – luxul oricum lipsea – iar după fiecare duşcă, se ştergeau gospodăreşte la gură cu dosul palmelor. La o masă, în picioare, trei zdrahoance îmbrăcate cu pantaloni de salopetă, suflecaţi şi maieuri decolorate de soare, cîndva negre, cu papuci de plasic în picioare, bronzate şi cu tatuaje pe umerii musculoşi, legate la cap cu basmale înflorate, fiecare cu cîte-o sapă şi-o bocceluţă alături. Fumau “Carpaţi” fără filtru şi beau acelaşi lichid incolor, din păhărele de sticlă, ciocnind zgomotos înainte de fiecare duşcă, după care, pe trei voci, una mai dogită ca alta, răcneau scurt, milităreşte, la unison: “’ai, liberareeee!”
Uşor meduzaţi de ineditul spectacolului, nici n-am auzit când un ins mustăcios, năduşit şi cu ochii roşii de parcă sudase fără mască de protecţie, cam închis la culoare – din naştere, nu de la soare – încins cu un şorţ fost alb, care-i ţinea burta imensă să n-o ia la vale fără el, ne-a întrebat cu-o voce hîrîită, cam ce-am vrea. “Noi, bună pace”, încercăm să glumim cu mustăciosul care, după toate aparenţele, era şeful – barmanul, de! - locantei. Cum privirile tipului trădau clar faptul că proprietarul lor nu prea le avea cu versurile eminesciene, l-am atacat frontal: “Apă?” “Nooo…” “Cola?” S-a uitat la noi de parcă i-am fi bătut pe cineva drag din familie…“Săniuţă, tăticu’, că asta nu să-mpute!” a hîrîit grăsanul. Din spate, doamnele răcniră din nou, scurt şi la obiect: ” ’ai, liberareee!”, devenit acum fel un strigăt de luptă pe care ar fi fost invidioase toate triburile indiene din America de Nord, la un loc. “Bere?”, am plusat într-o doară. ”Nu-ţi-nem-că-nu-ie-ghie-a-ţă…”, a mai scîrţîit fǎrǎ pauze rotofeiul, cu superioritatea funcţiei subliniatǎ de zâmbetul acru şi, cu vǎditǎ satisfacţie, apǎsînd pe fiecare silabǎ, doar-doar om înţelege. Ne-am lăsat pagubaşi. Dăm să plecăm. Însă curiozitatea învinge. Cu voce joasă, conspirativ, îi mai adresez o ultimǎ întrebare: “Dom’ şef, rogu-vă, ce-i cu hai liberarea ălora? Sărbătoresc lăsarea la vatră a copiilor ori a soţilor? Că nu prea au feţe să-şi fi dat demisia din armată…” “Ce armată, tăticu’? Ce-săr-bă-to-reş-te iele?, repetǎ, la fel de apǎsat-ironic, întrebarea marele şef . “Săbătoreşte-că-a-ieşit-dă-la-bulău, tăti-cu’, dă-la-miti-tica, udă-şi-iele-lă-sa-rea-la-va-tră, ca-tot-omu’, hăăă, hăăă, hăăă…” şi se pune pe-un râs sughiţat, de parcă o turmă de porci i s-ar fi pus pe guiţat, la unison, în gîtlej.
Ni se blochează, brusc, toţi muşchii zâmbirii şi ne trec, pe loc, toate răcorile din lume. Ne luăm tălpăşiţa, ca dintr-o Sodomă ori Gomoră locale, fără a mai privi înapoi şi fără a mai auzi nimic, scăpaţi din oaza binefăcătoare, cu gîndurile toate bulucite spre clipoceala binecuvântată a Snagovului.
Asta da, lungă vară fierbinte!
Bogdan Stoicescu

(fotografia textului: „Ştrandul“ de la Bucov de Vlad Stoicescu - iulie, 2008)

sâmbătă, 5 iulie 2008

O zi liniştită
de
iarnă,
de
dragoste
şi
de uitare...*


Se întîmplă iubiri care,
unele ţin de legile comune ale firii,
altele de fantezia carnavalului universal.

Geta Brătescu

A început bine şi această săptămînă. Chiar dacă nu se aştepta, a primit o scrisoare de la M. datată 11 martie – adică, probabil, scrisă atunci, cu opt zile în urmă - şi pusă pe 17, aşa cum arată data ştampilei de pe plic.
Îl sună - în sfârşit! – doamna L. Îi spune cu destul aplomb – e unul din lucrurile care dintru început i-au plăcut la ea – că ar dori să-l vadă şi, totodată, să-i înapoieze volumul pe care i-l împrumutase cu ceva timp în urmă.
Oare cât de tare ar mai trebui să-l mai surprindă acest telefon?
*
Lăsă caietul-jurnal deoparte şi-şi privi ceasul: acele fosforescente sclipeau în puţina lumină din cameră, arătînd două şi zece. Citea de pe la miezul nopţii. Îşi scoase căştile şi opri casetofonul. Întrerupse brutal splendida “Bag’s Groove” cu Miles Davis şi Thelonius Monk. Ori de câte ori asculta Miles – mai presus decât orice alt ziditor de sunete – era stăpânit (cotropit, copleşit?) de strania senzaţie că toţi porii i se deschid spre univers. Poate tocmai de aceea pentru Miles avea o slăbiciune aparte. I se făcuse sete şi plecă să-şi pună un pahar cu apă. Îşi spuse că n-ar fi tocmai rău să-şi facă şi o cafea. Oare de câtă vreme o cunoaşte?, i se înşurubă întrebarea în creier. Puse întîi apa, apoi cafeaua, încet, să nu risipească preţioasa pudră columbiană şi, la sfîrşit, zahărul. Fixa cu privirea, parcă fără să-l vadă, bătrînul ibric, fiind totuşi atent ca licoarea să nu dea în foc. Păi, să tot fie vreo paisprezece-cincisprezece ani, dacă nu chiar mai bine. Ridică ibricul şi turnă cu grijă lichidul într-o cană de pămînt din care se ridicau, invălătucindu-se în fuioare subţiri, aburi parfumaţi... O groază de timp… Bău un pahar cu apă şi se întoarse în camera luminată plăpînd, păşind atent să nu verse nici o picătură. Când a cunoscut-o era student, avusese câteva prietene pînă atunci, puţine dar care nu lăsaseră absolut nici o urmă în sufletul lui. Era tot singur, cu alte cuvinte. O întîlnise întîmplător, într-o seară, în casa unor prieteni comuni: era singură şi o plăcuse din prima clipă însă fără să ştie prea bine de ce. Însă faptul că era cu câţiva ani mai mare decît el - pe deasupra că era măritată şi că avea un copil- îl inhiba, nelăsîndu-l să se simtă în largul lui. Ceva din felul ei de-a fi – cu lungi tăceri în care părea a fi sau poate chiar era total absentă la tot din jur, cu gândurile departe, fumând ţigară de la ţigară - trăda o suferinţă mare, pe care cu greu şi-o putea disimula. Mult mai târziu avea să afle că nu se înşelase. La plecare s-a oferit s-o conducă şi acceptul ei fără ezitare, aproape că nu l-a mai surprins. Aşeză cafeaua pe măsuţa din apropiere, se întinse pe canapea, îşi puse căştile, lăsînd muzica învăluitoare să-i inunde sufletul cu un cer de sunete strălucitoare. La despărţire, fără să-i ceară, i-a lăsat numărul de telefon şi, peste două sau trei zile, o primea la el. Au ascultat muzică, au băut ceaiuri, au vorbit foarte puţin. Se simţea extrem de bine lângă ea, o prezenţă turburătoare care-l liniştea şi-l ocrotea, în acelaşi timp. Nu mai ştia de câte ori venise la el. Însă de fiecare dată, întîlnirile se desfăşurau aproape ritualic: ascultau muzică, beau ceaiuri sau cafele, fumau, în timp ce el îi citea iar la plecare îi împrumuta una sau două cărţi, pe care uneori şi le alegea singură din bibliotecă. Îşi aprinse o ţigară, continuînd să asculte cu ochii închişi. „Nu poate fi o mai mare ofensă pentru un bărbat decît atunci cînd femeia cu care e prieten se înamorează, în timpul prieteniei cu el, de un altul.“ Auzi clar, cu muzica rămasă în fundal, aceste cuvinte, ca nişte şoapte venite brusc, parcă de undeva, din imediata sa apropiere. Se uită în jur: doar umbrele alungite, diforme ale lucrurilor din cameră, proiectate pe varul pereţilor. Melodia se terminase şi doar noaptea îşi torcea liniştită orele în cutia de lemn a bătrînului orologiu cu pendul. Unde a citit asta? Şi de ce şi-o fi amintit exact acum? Trase adânc un fum din ţigara arsă pe jumătate. Ibrăileanu? Tot ce se poate. În urmă cu câteva zile recitise mai multe volume şi-i plăcuse aceast gând, venit acum, nu se ştie pe ce căi, de undeva, dintr-un cotlon al memoriei. Sorbi din licoarea amăruie şi întinse mâna după caietul cu foi îngălbenite. Şi reciproca e valabilă, îşi spuse ca o consolare, întorcînd paginile acoperite cu scrisul mărunt, ordonat, căutînd locul unde abandonase lectura.
*
Până la venirea ei avu timp doar cât să pregătească ceaiul, din care încă mai ieşeau aburi calzi, când soneria de la intrare îl vesti că sosise. A deschis, ajutînd-o apoi să-şi scoată haina de blană, pe care ultimii fulgi de zăpadă se transformaseră, deja, în mici lacrimi reci plânse de ochii cenuşii ai cerului de-afară. Şi-a aranjat părul cu acele gesturi reflexe – al căror limbaj avea a-l înţelege mult mai târziu – care aveau o anume senzualitate, dătătoare de fiori greu de bănuit. S-a îndreptat spre camera lui, cunoştea “drumul”, pe care venea, ca de obicei, singură. S-a aşezat pe unul din fotoliile ascunse sub blănurile moi. Acelaşi fotoliu pe care, de altminteri, se aşeza de fiecare dată cînd venea la el. Deşi nu-i spusese niciodată, o simţea că îi place austeritatea camerei lui de siguratic: cu lucruri puţine dar care îi vorbeau mult despre el. Şi-a scos cizmele, s-a ghemuit între blănuri, a aprins o ţigară, a tras câteva fumuri, adânc, privind tăcută pe fereastra dincolo de care, din cerul sprijinit pe acoperişurile din zare, zăpada cădea fantastic. Apoi s-a întors, fixându-l prin ochelarii fumurii, ce-i dădeau un aer uşor profesoral şi, cu mişcări leneşe, a mai aprins încă o ţigară, pe care apoi i-a oferit-o. A luat-o, surprins de intimitatea gestului, încercând, pe cât posibil, să-şi reprime surprinderea. Îl urmărea în tot acest timp, extrem de atentă la tot ce făcea, cu un fel lăcomie în priviri, aparent liniştită. Era însă încordată, o trăda respirarea precipitată şi nările care-i fremătau. Nu peste multă vreme avea el să descopere toate acestea şi încă multe altele, mici gesturi imperceptibile pentru un ochi indiferent dar care ţineau de alchimia ei sufletească, tainică, greu detectabile dintru început, ca un alt fel de limbaj secret al fiinţei ei. La un moment dat, ea încercă să spună ceva dar, brusc, îşi reprimă intenţia, continuînd să tacă. Avea s-o facă, într-un tîrziu, înainte de plecare. O tăcere deplină, ca o magmă, îi învăluia însă fără a le pricinui nici cea mai mică turburare. El continua să stea tolănit pe covor, în imediata apropiere a măsuţei joase, pe care se afla pick-up-ul. Întinse o mînă şi-l porni. Într-un tîrziu se ridică şi se duse la bibliotecă, de unde luă cele două volume pe care le pusese la îndemînă, mult înainte de venirea ei. I le-a oferit. S-a reaşezat în acelaşi loc, aprinzîndu-şi o altă ţigară. Fuma sub aceeaşi tăcere grea, însă plăcută, urmărind jocul luminii irizate pe discul de vinil ce se învîrtea molcom. Din locul în care se afla o putea privi în voie. Răsfoia absentă unul din volumele pe care i le dăduse, ţinîndu-şi picioarele strînse la piept, cu bărbia sprijinită pe genunchi, în acea poziţie quasi foetală, incomodă, care presupunea o mobilitate sporită. Blănurile de pe fotoliul în care se cuibărise alunecaseră într-o parte, dezgolindu-i picioarele, pe care acum i le putea admira în toată goliciunea lor, căci fusta, mult prea scurtă, lăsa vederii coapsele, aproape pînă sus, spre şolduri: lungi, subţiri, poate puţin prea subţiri, însă frumoase, cu muşchii bănuiţi, fremătînd abia perceptibil sub pielea cu reflexe sidefii…
Nu mai ştia cît timp trecuse de când stătea aşa, privind-o. Brusc, s-a trezit ca dintr-un vis. Muzica încetase, ea închisese cartea şi, din aceeaşi poziţie îl privea, oarecum întrebător. Tot ea a fost cea care a rupt tăcerea, scuzîndu-se că trebuie să plece, pentru că deja se făcuse tîrziu. Apoi s-a ridicat, aranjîndu-şi fusta cu mişcări unduitoare, lascive. Evident că nu acesta era motivul. Voia pur şi simplu să plece, amînînd cu o voluptoasă plăcere clipa în care îl va lăsa s-o posede sălbatic, îndelung, cu patimă, dezlănţuit, pentru că era deja al ei, era de mult al ei iar mai presus de orice, de-abia acum îl simţea că o doreşte cu adevărat şi că are nevoie de ea…
Ceaiurile se răciseră, neatinse. S-a ridicat, privindu-le. “Altădată”, a murmurat mai mult ca pentru ea, căutîndu-i privirile. “Da, altădată”, a şoptit şi el, aproape maşinal. “O să te aştept”. Va veni, da, cu siguranţă că va veni. Cu o singură condiţie. Să nu afle nimeni de acest lucru.
Se simţea sfîrşit, pierdut chiar însă era copleşit de o senzaţie stranie, de parcă obţinuse o victorie mult dorită, ce-i umplea întreaga fiinţă de o mare bucurie, ca după o bătălie grea, devastatoare. Poate tocmai de aceea i-a mai spus, încă o dată însă cu o altă inflexiune în glas, că o aşteaptă. Da, va veni, sigur că va veni, de asta trebuie să fie sigur. Că vrea sau că nu vrea, ea tot va veni. “De-acum încolo, n-are nici un rost să ne mai formalizăm”, a mai auzit-o şoptind, cu un zîmbet complice aninat in colţurile buzelor, înainte să închidă uşa.
Aveau să se reîntîlnească peste câteva zile, într-o la fel de liniştită zi de iarnă, înzăpezită, sublimă…

Bogdan Stoicescu


* din volumul Viaţa obişnuită a tînarului Toma. Manual de folosire, aflat în pregătire.
(fotografia textului: Woman with long hair de Man Ray, 1929)