Mariana Marin,

o femeie tot mai aproape de sine,

la Cina cea de Taină a Poeţilor 

Exact în seara zilei de 31 martie /1/ – când la Ploieşti se stingeau ultimele ecouri a ceea ce-ar fi trebuit să însemne o sărbătoare a poeziei româneşti – 70 de ani de la naşterea tânărului poet Nichita Stănescu – primesc un telefon de la prietenul meu de-o viaţă, Ion Stratan, care, cu glasul sugrumat de lacrimi, mi-a spus doar atât: „A murit Madi, bătrâne!”. După care tăcerea electromagnetică a nopţii a retezat, ca o ghilotină infernală, orice gând, orice cuvânt. Adică, în chiar ziua în care, în urmă cu exact 70 de ani, venea pe lumea poeziei româneşti unul din fiii ei cei mai străluciţi, dispărea absurd şi tragic Mariana Marin, cea numită Madi de noi toţi, cei care o cunoşteam şi, mai presus de orice, o iubeam... A plecat în goană, parcă, luând cu sine doar poezia ei, pentru care a ars până în ultimele-i clipe… Stranie şi dureroasă plecare, după ce în ultima vreme luptase de câteva ori cu acea moarte pe care o învinsese tot de atâtea ori şi care-i tot dădea târcoale. Acea moarte care-o voia cu obstinaţie şi cu grăbire, cu mult prea multă grăbire, cu siguranţă aceeaşi moarte care i-a vrut pe bunii noştri Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Dan David, Cristian Popescu ori Călin Angelescu... Cu siguranţă că alături de ei stă acolo, acum, Madi, la Cina cea de Taină a Poeţilor, sorbind ambrozie şi nectar din cupe de cristal, lăsându-ne pe noi aici, în alte timpuri şi în alte locuri, cu mult mai săraci. Lăsându-ne pe noi aici doar cu umbra ei şi cu puţine şoapte… Mariana Marin va fi o foarte bună poetă, încheia premonitoriu Nicolae Manolescu, prefaţa volumului de debut al poetei, Un război de o sută de ani, în 1982. Mariana Marin şi-a încheiat războiul mult mai devreme, la doar 47 de ani, într-o primăvară năucă, fără de noimă.

Mariana Marin va fi fost o foarte bună poetă…

O foarte bună poetă… 

Bogdan Stoicescu

(imaginea textului reproduce prima copertă 

/ realizată de Tudor Jebeleanu / 

a volumului apărut în 1999 la editura Muzeului Literaturii Române)

Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir 

În cumpănă cu-atât de grele vremuri Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă: Bătrânii-au suferit de te cutremuri; Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă. (Shakespeare – Regele Lear) În grădina de trandafir a spitalului, printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!) legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi, - astfel de rămăşiţe prohibite din care se vor hrăni într-o zi noile culturi… Ai privit-o un timp, ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă, şi dată fiind inteligenţa ta şi posibilitatea rapidă de adaptare ai înţeles: - Uite-l, a venit chiar el, adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie. (Stop! Înapoi! Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie: "Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa şi mult prea neruşinaţi înspre seară (multă lume aştepta atunci războiul!) şi tocmai de aceea au hotărât (dată fiind inteligenţa mea şi posibilitatea rapidă de adaptare) să-mi termin studiile într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă”) În grădina de trandafir a spitalului venise chiar el, adevărul tras la faţă şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) Desigur, să-l privesc! Desigur, să pun acum mâna pe el! Să-l înghit cu memoria mea veselă şi să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit şi Delfinul e bastard! Hai, în patria mea luminoasă! (Atâta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…) Te vor primi “la o masă lungă şi bogată aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…” Hai, vine mai bine în patria mea luminoasă! În grădina de trandafiri a spitalului am descoperit legea conservării memoriei vesele, - astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase… Dar tu, patrie luminoasă! E una care uită mai bine decât tine? Câte ziduri ţi-au mai căzut? Câţi dinţi? Şi câte trupuri tinere se mai zbat între fălcile tale celeste? Câte orăşele de munte, balneare şi departe de casă? Şi câte grădini de trandafir, în care tinerele omizi visează încă? Am căutat peste tot adevărul şi nicăieri nu l-am văzut mai bine decât între fălcile tale celeste! Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele! Şi eu cum să-ţi mulţumesc! La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir! Şi memoria mea veselă! Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi! Ascultă-mă! Va începe să plouă al dracului de tare şi se vor îneca până şi nenorocitele astea de omizi. Putredă carnea mea. Negru pământul. (din volumul “Cinci”, ed. Litera, Bucureşti, 1982)