luni, 12 mai 2008

Cînd moare un bărbat, se prăbuşeşte un arbore*

Asta e sora moarte
care ne adună
după ce ne desparte…
Emil Botta



Hotărît, nu iubeşte vara.
I se pare un anotimp brutal, chinuitor, copleşit de un soare ucigător, înecat în praf şi biciuit de ploi devastatoare, lipsit de orice noimă. Întreaga fire îi pare a fi strivită, sufocată, siluită de un spirit demonic ce vlăguieşte totul într-un timp infernal. Un alt fel de iad în care şi oamenii sunt urîţiţi, cu sufletele chircite în trupuri de tablă zornăind jalnic.
Paradoxal, memoria i-a jucat şi cîteva feste, păstrându-i amintiri plăcute, nu multe însă extrem de limpezi despre acest anotimp, legate toate de vacanţele copilăriei şi adolescenţei, petrecute în satul bunicilor dinspre mamă. Pierdut în imensitatea cîmpiei, un sat imemorial - unde cerul era scos din adîncuri de ciuturile fîntînilor - torcându-şi molcom zilele, egale şi totuşi diferite, cu sufletul curat, adăpostit în mica biserică, primenit iar şi iar - ca-ntr-o Sfîntă Taină a unui Botez perpetuu – de boarea răcoroasă a undelor rîului din vale.

Nimic pieritor în acest loc. Poate doar viaţa, ca un interludiu între un trecut cert şi un viitor impalpabil, cu întâmplătoare începuturi şi inevitabile treceri…

…Sînt mai bine de treizeci de ani de când bunicu-i s-a mutat în micul cimitir de sub costişa dealului, iarna trist şi plin de ciori, vara năpdit de ierburi înalte, un altfel de Paradis, păzit de paserile cerului şi gîzele pămîntului. Doar o singură dată în aceşti ani aprinsese o lumînare la mormîntul bătrînului care-i luminase ca nimeni altul copilăria, uitînd - poate nu fără motiv - de locurile şi oamenii anilor lui cei mai frumoşi şi mai curaţi…

…Îşi amintea de parcă ar fi fost ieri.
Era o zi ploioasă. Fără de cer, noroioasă şi cenuşie. Brusc, timpul îşi încetă în mod inexplicabil curgerea-i firească, îngheţînd bătăile străvechiului orologiu de lîngă fereastră. În liniştea nefirească a camerei, bătrînul părea că doarme, cu faţa luminată de un zîmbet şăgalnic, aninat în colţul buzelor. Privi din nou ceasul şi-n clipa aceea înţelesese că se petrecuse, cu adevărat, un eveniment cosmic: timpul se oprise pur şi simplu la marea plecare a bunicului său, care se stinsese încet, senin, împăcat şi netemător, aşa precum fusese întreaga sa viaţă. Cu fiece respirare, sufletul îl părsise uşor-uşor, vrînd parcă să nu-i mai pricinuiască o nouă durere. Vlăguit îi era trupul, uscat de suferinţă, precum scoarţa unui arbore bătrân, din care un ultim şi abia vizibil fir de lumină se ridica spre ceruri, ca o ultimă şuviţă a unui izvor zvîntat de un soare nemilos. Doar ochii păreau că mai trăiesc, mari, negri, larg deschişi, privind undeva, departe, spre zări numai de ei ştiute… Stranie sclipire a unor ochi-lumini ce se încăpăţînau să se stingă…

Doar atunci cînd degetele unei mîini i-au închis cu blîndeţe pleoapele, a înţeles că lungul şi anevoiosul lui drum se încheiase. Se petrecuse.
Cu ochii goliţi de priviri, sorbite parcă de-un hău de înnegurat, aidoma unui întunecat tărîm …

Bogdan Stoicescu

* (din volumul aflat în pregătire Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire)

sâmbătă, 3 mai 2008

Fereastra spre ceruri
(Daria cu rochie albastră)









Nu mai ştiu. Nu mai ştiu.
M-au pus în sicriu. Eram viu.
Amândoi
Pierdusem pe Dumnezeu.
El privea prin orbita mirată
a craniului meu.
Ion Stratan




I.
De dimineaţă, cînd am ajuns acasă, după acea noapte, mi-am spălat faţa şi trupul. Deşi apa era extrem de rece, pielea mea frigea. Am stat minute bune sub jetul îngheţat al duşului dar trupul meu frigea parcă tot mai tare. Mîngîierile tale din timpul acelei nopţi îmi deschiseseră toţi porii iar acum senzaţia era de arsură. Dumnezeiesc de placută, însă… /Se uită întrebătoare spre el, părîndu-i-se că o priveşte absent, fără s-o vadă/ Dar ce se înţimplă cu tine? Pari golit de puteri…
II.


I.
…apoi, deodată, m-am fost simţit cuprinsă de tainice şi nelămurite energii...
II.
Nu sînt golit de puteri! Ele sînt, cu puţine excepţii, la locul lor. Însă tu mi-ai luat altceva, Daria…Şi, în acelaşi timp, ai şi pus ceva acolo…Încă nu ştiu ce… Mi-ai luat dar totodată mi-ai şi dat multe alte lucruri, fără să-ţi pot spune, exact în clipa asta, ce. Dar cu siguranţă voi afla….Mai tîrziu…/Nu-i făcea deloc plăcere să-şi amintească de nedorita sa plecare de la ea în miez de noapte, pe acel drum prin pădurea de brazi, tăcută şi neagră, ca un tunel neluminat pe care-l străbătuse cu paşi şovăielnici, de nevăzător, ghidat de-un instinct de cîrtiţă, abia respirînd cu plămînii îmbibaţi pînă la saturaţie de puternicul parfum al cetinii umede… Ajunsese acasă spre dimineaţă cu gîndurile învălătucite, vraişte/ În altă ordine de idei, cred că ai avut noroc cu caru’…

I.
Ohooo… Dar ştiu că te joci cu vorbele! Şi de ce, mă rog, spui că am avut noroc?
II.
Ăăă...Pentru că în acea noapte eu n-am fost decît un guraliv tembel în loc de ceea ce ar fi trebuit să fiu cu adevărat.../Vru să adopte un ton sarcastic... Se răzgîndi brusc, spunîndu-şi că n-are rost... Eludă cu eleganţă un răspuns mai decoltat - de care cu siguranţă i-ar fi părut rău - şi odată cu el, toate gîndurile negre care se risipiră ca un fum.../

I.
Păi, credeam că, deja, am lămurit asta, stimabile…Sau, oare ai impresia că nu ai izbutit să fi aşa cum eu m-aş fi aşteptat? Greşeşti amarnic! Sînt fericită cu ceea ce am furat în acea noapte de la tine... Aş vrea să mă crezi.../Părea sinceră. O trăda o anume strălucire a privirilor şi inflexiunile vocii... /
II
Atunci, în acea noapte, cînd dormeai lîngă mine, am văzut ceva...Un fel de... Nu ştiu cum să-ţi spun... Erau nişte linii...Aşa, ca nişte raze luminoase... Da, da, un fel de raze de lumină erau... Sau cel puţin aşa mi se păreau a fi...

I.
Ce-ai văzuuut??? Linii??? Raze??? Ce fel de raze? Spune-mi ce-ai văzut atunci... Lasă prostiile! Te înspăimîntă noaptea? Sau...
II.
...stai puţin... Era trupul tău înfăşurat într-un cocon care radia în întunericul camerei o lumină stranie, difuză... Aidoma unei cochilii protectoare plăsmuită dintr-o lumină diafană, care învelea trupul tău gol şi ale cărui forme abia se bănuiau, ca privite prin falduri uşoare de borangic. Voalul aceasta fin părea ţesut – sau chiar aşa era! - din fire de lumină irizată ce porneau de undeva, dinlăuntrul trupului tău. Apoi, încet-încet, din acest cocon translucid au început să se ridice mici muguri, care creşteau văzînd cu ochii şi care au sfîrşit prin a-l sfîşia. Se măreau cu repeziciune, acoperiţi fiind cu un puf mătăsos, ale cărui minuscule fire erau încărcate cu un fel de electricitate, pentru că şi ele degajau o aură cu rotunjimi şi contururi line, unduitoare, fremătătoare. I-am atins uşor, cu vîrfurile degetelor: erau fierbinţi şi răcoroşi, în acelaşi timp! Brusc, au devenit verzi-albaştri, aidoma colinelor înierbate ivite în lumina dimineţii, dintre păduri nesfîrşite, ca nişte fantastici sîni cosmici... Totul pulsa continuu, uneori abia perceptibil, alteori precipitat, generînd noi şi noi sonuri, urcînd parcă din adîncuri marine, fabuloase...

I.
Păi, nu ţi-am spus eu că trebuia să te faci poet?!? Mă simt atît de bine lîngă tine...
II
De parcă poţi să te faci poet, ca şi cum, bunăoară, te-ai face...ţapinar! Fii atentă la ce-o să-ţi spun acum. În primul rind, trebuie să-ţi iasă din cap gîndul că eu sînt sau aş putea devenei vreodată poet. Eu nu sînt poet. Poeţii nu se fac şi nici nu devin. Asta sa rămînă bine stabilit. Sînt alţii, din păcate din ce în ce mai mulţi în aceste vremuri pe dos, care chiar se cred poeţi. Ba mai mult, au impresia că sînt chiar mari poeţi. E problema lor. Poeţii adevăraţi se nasc numai atunci cînd vrea Bunul Dumnezeu. Doar ţi-am mai spus cum stau lucrurile cu ei. Sînt o specie aparte. De altfel, ei sînt şi extrem de rari. Mă gîndesc, desigur, la adevăraţii poeţi... Eu am avut marea şansă – pe care puţini dintre noi, muritorii de rînd , o avem – să mă aflu în preajma şi, în acelaşi timp, să mă bucur de marea atenţie, generozitate şi, mai presus de orice, tandreţe a unuia dintre marii noştri poeţi. Care, pur şi simplu, aşa s-a născut din mama lui şi din tatăl lui: poet. De altfel, a şi scris prima poezie cînd avea doar cinci ani. Ţi-am mai vorbit despre el. A fost poet adevărat, Nino al nostru, aşa cum îi plăcea să-i spunem. Poet pînă în măduva fiinţei sale. Nu degeaba Nichita Stănescu spusese despre el, cîndva, că e speranţă dintîi a poeziei noastre. Faptul că ne cunoşteam din adolescenţă aproape că nu mai are relevanţă, atîta vreme cît el, la un moment dat, nu cu mult timp în urmă, obosit parcă de-atîta viaţă, a hotărît să plece undeva, pe tărîmuri numai de el ştiute, probabil dincolo de stele. Însă plecarea asta a lui, atît de bruscă şi fără de explicaţie pentru mine, mă îndurerează cumplit…Da… Cam aşa stau lucrurile cu poeţii…Iar eu? Cine sînt eu? Ce sînt eu? Eu sînt bla-bla-bla… Nimeni. Da’ mai bine hai să-ţi spun o povestioară. Poate o ştii. N-am scris-o eu dar mi se potriveşte ca o mînuşă. Cel puţin acum. Cică a fost odată un bou şi boul ăsta s-ndrăgostit de-o fată. Boul eram eu. Şi-am încălecat pe-o şa şi ţi-am spus povestea etc etc etc.

I.
Îmi vine să te pup.../Se apropie de el şi îi atinge cu buzele ei moi, ca două aripi de flutur, obrazul.../ N-oi fi tu poet, cum zici, însă acum ai reuşit să mă convingi de altceva: că eşti un copil frumos... Tare aş vrea să rămîi aşa mereu... Lasă-mă să mă topesc în acest copil... / Începuse să se topească din prima clipă, fără să-şi dea seama însă.../
II.
/Ia să i-o ridice puţin la fileu, se gîndi…/ Să te ce??? Nu, zău că nu eşti chiar cu toată ţigla pre casă! Cum o fi ca o ursoaică blajină, cu ochi verzi-căprui, dăşteaptă rău, subţirică la mijloc precum o piersicuţă pufoasă de-un chintal, să se poată topi în mine??! Pe unde? În ce fel? Chiar acum? … Şi dacă nu acum, cînd? Băăăăăăăă!!! Şi eu, tu ce crezi, că-s cumva mai breaz? ‘s mai ţicnit ca ţicniţii! Bun de împuşcat… Puşcă-mă, ursoaico, rogu-te, ce dracului mai aştepţi?

I.
Încă nu. Vreau să afli absolut tot. Vreau să spun tot ce sînt eu în stare…Apoi voi mai vedea. Altminteri, cred că te-am cotropit de mult... Hi, hi, hi.../Chicoteşte complice apoi rîde din toată inima, dezgolindu-şi dinţii frumoşi, sidefii precum perlele. Aici, îşi zice el, are dreptate.../ Recunoaşte! /Îi propteşte arătătorul mîinii drepte în piept, în chip de ţeavă de pistol./
II.
/Ridică mîinile, predîndu-se…/ Nu ţi-am văzut eu prea bine întreaga suprafaţă desfăşurată, dar’mite să aflu tot, absolut tot ce eşti tu în stare. /Oare avea s-o vadă vreodată, aşa precum îşi dorea cu asupra de măsură?/ Heee, heee, heee…, ursoaico.-ursoaico…Cred că m-ai cam căpăcit dar îţi promit că în curînd voi afla totul… Voi afla şi mă voi elibera…Nu recunosc nimic! Omoară-mă, Daria!!!

I.
Eşti tu în stare să-mi rupi lanţurile, să-mi sfărîmi zăgazurile, să-mi ocupi gările? Să-mi paralizezi circulaţia? Ai fi în stare? Ştii, tu eşti omul meu de-acum dar în cu totul alt fel.../Îi plăcea cum spunea ea “omul meu”; aşa spunea şi bunică-sa şi-i plăcea tare mult…/ Aşa simt eu acum cu întreaga mea fiinţă! Drept pentru care ai liber de la mine să-mi faci orice vrei! Orice! Pricepi? Cu toate că nu ştiu eu prea bine ce-i în capul tău dar am să risc… Chiar aşa…Oare ce-o fi în căpşoru’ ăla al tău? Ce-oi fi crezînd tu despre mine? /Îl privi cu o curiozitate nedisimulată aşteptînd un răspuns care s-o mulţumească…/
II.
Lanţuri se vor rupe, zăgazuri se vor nărui, gări vor sări în aer, praful se va alege de tine!!! Bună dimineaţa, Vietnam! Voi da cu napalm de la joasă înalţime, voi pîrjoli tot, voi otrăvi fîntînile, voi ara şi voi da cu sare... Cît despre ce-mi hălăduieşte prin ţeastă acum, habar n-am şi, sincer să fiu, nici nu mă prea interesează. Important e că sînt cu tine, acum, aici, dincolo de timp şi de lume… Şi, după noi potopu’, cum ar fi zis şi regele ăla dacă te-ar fi cunoscut!!!

I.
Norocul meu că m-ai cunoscut tu şi nu acel rege… Nu-mi plac regii!
II.
Da’ hai să-l mai lăsăm în plata Domnului pe rege, că nu cu el ne pierdem noi timpul acum! Să fim serioşi... Deşi cred că mi-ar fi plăcut să fiu dacă nu vreun rege, măcar un prinţ, acolo, să te pot invita la o partidă de vînătoare şi tu, aşa, ca o amazoană, călărind într-o parte, cu pană de fazan la pălărie, să tragi cu arcul după cerbii-himere… /Rîde din toată inima…/ Hai s-o lăsăm baltă, nu de altceva dar am senzaţia că am început să batem cîmpii cu graţie…

I.
Una peste alta, eu sînt o mare păcătoasă. Şi-o descreierată... Cu siguranţă că mă va bate Dumnezeu! /În priviri îi apăruse o undă de tristeţe amestecată cu o mare nelinişte…/
II.
Ba n-o să te bată defel! De ce să te bată? Ce păcate ai tu să te bată? Ce-ai făcut tu atît de grav încît să crezi aşa ceva? Însă de ce te gîndeşti la Dumnezeu doar atunci cînd crezi că ai făcut vreo trăsnaie? Cînd faci lucruri bune, te gîndeşti la El? Aud? /Se aprinsese. O privi dar brusc, ochii ei verzi-căprui deveniseră două flăcări teribile topind oţelul, Daria îl privea dur, sfredelitor. Fusese lovit de aceste flăcări în plin, fără a se clinti însă. A continuat pe acelaşi ton/ Ce te uiti aşa la mine? Au crezi cumva că n-am dreptate? După ce face cîte-o tîmpenie, omul se gîndeşte, invariabil, la Dumnezeu şi la iertarea păcatelor sale… E-n van… E prea tîrziu… Ai facut-o, îţi duci crucea. Are El grijă, după aia, de tine …/Îl asculta tăcută, acum cu privirile într-o parte…/ Nu eşti convinsă? /Ia să mai stingă niţel din motoare. La ambalase la turaţie maximă. Prea se transformase în Gică duru’. Continua s-o fixeze cu aceeaşi tăioşenie în priviri./

I.
Păi, nu ştiu cum să-ţi explic…/Se înmuiase de tot. Şi-a scos ochelarii privind în jos, vădit tulburată, în timp ce-şi trecea cu o uşoară nervozitate degetele prin părul tuns scurt, băieţeşte. A tăcut îngîndurată o vreme, oftînd adînc din cînd în cînd…/ Ştii, tocmai aici cred că e buba: mă simt atît de bine după toată povestea asta pe care încă o trăiesc cu tine, încît mă gîndesc la Dumnezeu cu o mare teamă în suflet... Cel puţin aşa simt în clipa aceasta... Nu ştiu... / Îşi privea extrem de concentrată mîinile care, cu o mare nervozitate, frămîntau ochelarii cu ramele lor fragile...
II.
...Lui i se facu teamă să nu-i mototolească. Întinse mîna, îi luă uşor, cu blîndeţe, gîndind să-i salveze de la o distrugere sigură, aducîndu-i privirile, puţin surprinse de gest, în ochii lui. Apoi încercă să schimbe registrul însă fără a micşora cîtuşi de puţin gramajul patetismului. Oare de ce voia cu tot dinadinsul s-o înspăimînte? Dumnezeu ştie.
../ Daria, nu te gîndi la Dumnezeu ca la o persoană faţă de care ai greşit. Pe Dumnezeu trebuie mai ales să-L cauţi. Continuă să-L cauţi pînă în clipa în care-L vei afla. Însă dacă nu-L vei găsi, te-ai ars. Înseamnă că L-ai pierdut şi că tu însăţi eşti pierdută./Fără să vrea, alunecase pe-o pantă periculoasă.Trebuia cu orice chip să se oprească…/

I.
Poate că aşa o fi…/Îl priviea descumpănită./ Dar eu nu am încă experienţa ta./ Şi-a întors capul privind spre nicăieri. Lui i se păru că-şi fereşte ochii să nu vadă că i se umpluseră de lacrimi./Probabil că voi reuşi, măcar o singură dată în viaţa mea să ating şi eu acele culmi despre care îmi vorbeai zilele trecute... /Ajunsese, poate fără să-şi dea seama, acolo unde tocmai îşi dorea el s-o aducă. A lăsat-o mai domol./
II.
Acele culmi pe care vrei atît de mult să le atingi şi pe care cu siguranţă le vei atinge tocmai pentru că-ţi doreşti atît de mult acest lucru, sînt în tine. Trebuie doar să le vezi cu ochii tăi lăuntrici, pentru ca apoi să incepi urcarea. /I-a luat mîinile şi i le-a sărutat. Erau fierbinţi şi atunci a simţit extrem de clar cum întrega-i fiinţă e invadată de un fel de fluid tainic, imposibil de controlat. A continuat, de data aceasta în şoaptă./ Să nu începi niciodată căutarea acelor culmi în afara ta, ci numai înlăuntru… Nu-i deloc simplu însă vei constata, odată urcarea încheiată, că te vei simţi aidoma unei zeiţe. Gîndeşte-te bine la acest lucru pînă te vei dumiri. Şi atunci, în chiar acea clipă, te vei ilumina. Nu-i de glumit…Începe cît mai degrabă, nu mai amîna... /Continua să-i ţină palmele într-ale sale…Apoi a văzut-o zîmbind. Doamne, ce poate fi mai frumos decît un chip transfigurat de lumina unui surîs?Iar fluidul acela dumnezeiesc de-a dreptul, ca o dezmierdare îngerească, îi răscolea sufletul, celulă cu celulă. Totul se năruia, încet dar sigur, undeva, în adîncurile sale. De-abia o mai auzea murmurînd, ca prin vis…/

I.
Aş vrea să te mîngîi... În acea noapte nu prea m-ai lăsăt şi... /I-a pus un deget pe buze, oprindu-i cuvintele.../
II.
…cu siguranţă va mai fi o noapte. Sub aceeaşi dumnezeiască fereastră deschisă spre ceruri, iarăşi vom sta şi vom asculta freamătul apelor rîului coborînd din stele toate tainele munţilor, în clipele sublime cînd dimineaţa ce va să vină aşează lacrimi reci de rouă peste primul cîntat al cocoşilor. Asta numai dacă mă vei lasă să supravieţuiesc. Şi dacă mă vei lăsa să te aflu. Şi, mai cu seamă, dacă nu mă vei ucide înainte să-ţi dăruiesc toată iubirea mea…

I.
Oare să mai fie încă o noapte sub fereastra unde am stat şi eu dar pe care numai tu mi-ai deschis-o spre ceruri?
II.
Nu ştiu ce va mai fi, cînd va mai fi... Însă acum simt, mai presus de orice, că împreună fereastra deja am deschis-o spre cerul din noi. Atunci, în noaptea aceea, urcuşul tău vegheat de mine a început. Dar, după ceva vreme, ai să mă pierzi şi vei continua drumul singură. Să nu uiţi însă de fereastra deschisă spre ceruri. Ea aşa va rămîne mereu, pentru că acolo, sub bolta spuzită de stele, la ceasul binecuvîntat de primul cîntat al cocoşilor, cu rîul tainelor la picioare, sub crucea brazilor negri, eu n-am făcut nimic altceva decît să contemplu nuditatea absolută, buimac de frumuseţa-ţi fără seamăn. Şi, pentru că dincolo de toate, în acele clipe, m-ai ridicat din cenuşă şi m-ai aşezat în lumină. Drept pentru care, ai primit fără să ştii, iubirea mea toată…

Bogdan Stoicescu

(din volumul aflat în pregătire: Viaţa obişnuită a tînărului Toma. Manual de folosire.)

(Fotografia textului: Rosa de Man Ray )

erofeev

“Nu-ţi risipi viaţa…” *


Venedikt Erofeev a murit de mult.

A fost, cu adevărat, ceea ce se numeşte o figură legendară. În 1970, nuvela sa “Moscova-Petuşki” a apărut în samizdat (l, dactilografiată în doar două exemplare. În câteva săptămâni, nuvela a făcut înconjurul Moscovei, apoi a Uniunii Sovietice, reuşind, în final, să treacă dincolo de graniţele ţării. S-a vorbit mult despre Venedikt Erofeev, însă puţini îl cunoşteau: nu iubea publicitatea zgomotoasă iar ziariştii – care pur şi simplu l-au luat cu asalt din toate direcţiile după “proclamarea” transparenţei – îl iritau. Suferea de cancer. Un celebru chirurg francez s-a oferit să-l opereze. Funcţionarii de la “cadre” s-au minunat când, cu un zel deosebit, i-au cercetat cartea de muncă: avea o singură întrerupere a activităţii profesionale, de numai patru luni, în…1963! Ca urmare, nu i s-a aprobat plecarea...

Voi muri şi nu voi înţelege niciodată acest lucru, că doar nu le ceream o călătorie turistică…

... A murit fără să fi avut timpul de a-şi realiza măcar jumătate din proiecte. A dispărut lăsându-ne extrem de puţine lucruri despre el: câteva interviuri, o autobiografie şi câteva cărţi care-şi aşteaptă, încă, editorii…

- Cum trăiţi dvs? Şi cum găsiţi timp să mai scrieţi?
- Am lucrat întotdeauna. Şi atunci când scriu, întins pe patul de sus al vagonului-dormitor al muncitorilor, oamenii se apropie de mine şi-mi zic: ce dracu’ tot mâzgăleşti acolo? Vrei să dai la vreo facultate? N-ai nici o şansă: acolo intră numai ăi cu pile. Mai bine hai cu noi să bem un păhărel! Cam aşa văd ei problemele. Şi să-ţi mai dau un şpil interesant pentru…
- Pentru biografia dvs
- Da’ nu-i vorba de mine! E vorba despre despre poporul rus. Sau, mai degrabă, despre un popor rus sovietizat…Bun. Îţi voi spune o istorioară. Un cablu s-a prăbuşit într-un şanţ cu apă îngheţată. Trebuia să intre cineva acolo să-l scoată. Nu prea se înghesuia nimeni. M-am uitat la ei şi – nu c-aş fi unu’ curajos, ci pentru că mi-era scârbă de mutrele lor – m-am băgat eu. Tocmai atunci trecea pe acolo o femeie cu puştiul ei. Mă arată băiatului – pe mine, care n-am avut, în viaţa mea, o singură notă proastă la şcoală – şi-i spune: dacă nu înveţi, ajungi ca ăsta, să te târăşti prin şanţuri…

Fiu al unui “duşman al poporului”. Născut în Kiovsk la 21 octombrie 1938 (m. 11 mai 1990), în peninsula Kola, undeva lângă Cercul Polar. A traversat pentru prima dată Cercul Polar – de la nord la sud, evident! – la 16 ani, după terminarea liceului (cu diplomă de onoare), mergând la Moscova, pentru a încerca să intre la Universitate. A fost admis, însă un an şi jumătate mai târziu a fost exmatriculat deoarece chiulea în mod sistematic de la orele de pregătire militară. Din acel moment, adică din martie 1957, a colindat toată ţara, practicând tot felul de meserii: descărcător într-un magazin alimentar (la Kolomna); ajutor de zidar pe şantierele de la Ceriomuşki (Moscova); cazangiu (la Vladimir); paznic la miliţie (Orekovo-Zuevo); achizitor de sticle goale (Moscova); foreur într-o expediţie geologică (Ucraina); puşcaş al unei gărzi mlitarizate (Moscova); bibliotecar (Briansk); colector într-o expediţie geofizică (dincolo de Cercul Polar); şeful unui depozit de ciment pe şantierul de construcţie al şoselei transsiberiene Moscova-Pekin (Djerzinsk) etc. Cel mai mult timp l-a petrecut ca funcţionar la poştă. Însă singurele locuri de muncă pe care le-a îndrăgit cu adevărat a fost acela de “laborant al expediţiei parazitologice” în stepa Faim (Uzbekistan) şi cel de “laborant la institutul de cercetări pentru lupta împotriva antilopelor africane gnous”(Tadjikistan)! A devnit tată în 1966. Bunic, din 1988. Aşa cum îşi amintea mama sa, a început să scrie la 5 ani. Prima sa operă demnă de semnalat este Însemnările unui psihopat, începută la vârsta de 17 ani, cea mai amplă şi absurdă lucrare a sa. În 1962: Nuvela cea bună, pe care cei care au citit-o, au calificat-o drept o “tentativă absurdă de a scrie o Evanghelie a existenţialismului rus” iar pe autor ca pe un “Nietzsche întors pe dos”. A scris o serie de articole despre scriitorii norvegieni Hamsun şi Bjornson, ca şi despre ultimele drame ale lui Ibsen. Toate aceste articole au fost refuzate de redacţia “Editurii de lucrări ştiinţifice a Institutului Pedagogic de Stat”, ca fiind “groaznice din punct de vedere metodologic”… În anii care au urmat, el şi-a strâns toate aceste lucrări în zeci de caiete şi bloc-notes-uri groase, închizându-le în câteva sertare. Boala sa (un cancer al laringelui), care îşi va arăta primele semne în vara anului 1985, îl va determina să amâne sine die realizarea altor proiecte.

- Aţi suportat două operaţii extrem de dificile, în urma cărora aţi fost pensionat ca invalid. Şi, până la vârsta de 50 de ani, nu puteţi măcar să vă imaginaţi că aţi putea fi celebru ca scriitor…
- Acum câteva luni, în timp ce eram la spital, mi s-a schimbat grupa de invaliditate şi pensia mea a trecut de la 50 de ruble la 26. În certificatul medical mi-au scris că poate efectua o muncă de birou ca şi alteă activitate în conformitate cu pregătirea profesională. Iar acum, chiar dacă pot intra în Uniunea Scriitorilor, n-o voi face niciodată.

Mi se va da exact suma pe care ţara mea o va considera necesară. Şi, dacă mi se va da prea puţin, atunci voi face gât, de exemplu, şi ţara mea mă va opri şi mă va întreba: Linca, nu-ţi ajunge ce ţi-am dat? Ori, poate, vrei să mai pun un pic? I-am răspuns: Totu-i perfect, scumpă ţărişoară, dă-mi pace, că şi tu eşti la fel de lefteră că şi mine!
(“Noaptea Walpurgiilor sau Paşii Comandorului”)

- Puah!
- Cine a zis "
Puah"? Voi sunteţi, îngerilor, care aţi spus "Puah"?
- Da, noi. Puah, Venia, cât poţi fi de grosolan!!!
(“Moscova-Petuşki”)

- Unii din păstrătorii bunelor moravuri în literatură au fost, cumva, şocaţi de acest limbaj brutal?
- Grosolănia, în sine, nu prezintă nici un fel de interes pentru mine. Dar, iată ce este interesant: cei mai aprigi adversari ai folosirii acestor expresii în presă şi în literatură sunt tocmai aceia care le folosesc cel mai mult în cercurile lor restrânse, numai între confraţi. Ei le numesc cuvinte speciale. Eu le folosesc atunci când e vorba despre chestii indecente din viaţă şi nu ca mijloace de exprimare. Observ cu răbdare ce se întâmplă cu mine şi cu ceilalţi. Cât despre mijloacele de care mă servesc pentru a descrie toate acestea, oare de ce să-i şifoneze?

- Ne e teamă că iar o să începi…
- Că iar o să vă înjur? O, nu, nu, voi face abstracţie că sunteţi tot timpul cu mine sau nu voi face, ca-nainte…Cu fiece clipă, devin tot mai fericit…şi dacă acum încep să spun porcării, o voi face de-o manieră fericită…aşa, ca în versurile poeţilor germani:
Vă voi arăta un curcubeu! sau Hai să culegem perle! şi nimic altceva…Cât sunteţi de neghiobi!
(”Moscova-Petuşki”)

- Venedict Vasilievici, ce atitudine aveţi faţă de femei?
- Contradictorie.

Sunt contradictoriu. Pe de o parte îmi plac formele femeilor iar faptul că noi, bărbaţii, n-avem, trezeşte în mine – cum să-i spun –un deliciu, poate – da, ei bine, trezeşte în mine o desfătare. Pe de altă parte, femeile i-au tăiat beregata lui Marat cu un şiş, deşi Marat era incoruptibil şi nu trebuia să i se ia gâtu’. Iată un fapt care omoară orice deliciu. Pe de o parte, ca şi lui Karl Marx, îmi place fragilitatea lor, bunăoară faptul că sunt obligate să se lase pe vine pentru a se pişa, asta îmi place. De ce mă umple? De deliciu, poate. Da, asta mă umple de deliciu. Dar, pe de altă parte, ele au tras cu pistolul în Lenin! Şi asta ucide, din nou, deliciul: lasă-te pe vine, dacă-ţi place, dar de ce să-l împuşti pe Lenin?
( “Moscova-Petuşki”)

- Sunteţi un scriitor celebru. Scrierile v-au fost traduse în peste 20 de limbi…
- În 1973, “Moscova – Petuşki” a fost editată în Israel, peste patru ani în Franţa, în colecţia “Clasicii din samizdat”, apoi în Marea Britanie, Germania, SUA, Benelux, Polonia, Iugoslavia…Interesul pentru această carte, mărturisesc, m-a mirat extrem de mult.

- Permiteţi-mi – mă întrerupse tipul cu mustaţă neagră – sunt copleşit de personalitatea dvs şi vă mărturisesc, ca unui prieten, că sunt stupefiat de uşurinţa cu care aţi trecut frontierele de stat…
- Nu ştiu ce-i atât de stupefiant în asta! Şi, care frontiere??! O frontieră există pentru a nu se confunda naţiunile. La noi, de exemplu, există un grănicer care ştie clar că această frontieră nu este o ficţiune sau un simbol şi tocmai de aceea într-o parte a frontierei se vorbeşte ruseşte şi se bea mult iar de cealaltă parte, se bea mai puţin şi nu se vorbeşte ruseşte… Iar acolo? Ce frontiere poate avea el acolo, dacă toată lumea bea la fel şi nimeni nu vorbeşte ruseşte? Acolo, s-ar mulţumi să plaseze un grănicer, însă nu prea au unde să-l pună. Iată de ce acolo grănicerii hoinăresc şi taie frunză la câini, se plictisesc şi beau tutun… Ce e bine acolo, din acest punct de vedere, e că totul e liber. Dacă vrei, de exemplu, te poţi opri la Eboli. Dacă vrei să mergi la Canossa, nimeni nu te împiedică, mergi la Canossa. Dacă vrei să treci Rubiconul, ei bine,
trece-l.
(”Moscova-Petuşki”)

- Consideraţi starea actuală a culturii ca pe o stare de criză?
- Nu este criză, ci o absenţă totală a crizei. Ar fi fost bine dacă era o criză minoră dar, nu-i nici cultură, nici criză, nu-i absolut nimic.
- Cum vedţi viitorul?
- Sloganul meu preferat e: ‘om vedea! În interviul pe care l-am dat revistei Continent, am spus că nu se va întâmpla nimic bun în Rusia. Toată lumea se aşteaptă la lucruri tragice, blamabile, cumplite. De ce? Pentru că nimeni nu ştie nimic. Pe scurt, ei trăiesc aşteptând o nouă şi diabolică mârşăvie.”

- Ziua de mâine e mai clară decât cea de ieri şi decât cea de azi. Dar cine-mi garantează că poimâine nu va fi mai rău ca alaltăieri?
- Ei, da! Bine ai zis, Venetcika. Ziua noastră de mâine etc. Ai spus chestia asta pe şleau şi extrem de inteligent. Rareori vorbeşti atât de direct şi cu atâta inteligenţă.
- Iar eu nu pot afirma acum că adevărul mi-e deja cunoscut sau măcar că sunt pe cale să-l aflu. Absolut deloc. Însă, sunt atât de aproape de el, încât îl pot examina cu uşurinţă.”
(”Moscova-Petuşki”)

- Vă consideraţi dizident?
- Nu. Mă ţin deoparte. "Antimuzicalitatea" lor totală mă revoltă. Este un indiciu important, pentru a caracteriza – nu în întregime – oamenii care nu merită nici o atenţie. Din toate punctele de vedere. Vocile lor nu sunt "armonizate".

De ce sunt ei atât de ordinari? Ai? Şi sunt ordinari deliberat, exact când n-ar trebui să fie, când sunt mahmuri şi iritaţi ori când sunt lipsiţi de vlagă şi liniştiţi! De ce asta? Oh, dacă lumea întreagă, dacă fiecare din această lume ar fi ca mine acum, blând şi temător şi nesigur de nimic: nici de sine, nici de locul său sub soare – ce bine ar fi! Lipsit de entuziasm, fără frenezie, fără să facă vreo ispravă – întruchiparea laşităţii universale. Aş accepta să trăiesc o veşnicie pe pământ, dacă mi s-ar oferi un colţişor ferit unde să nu fiu nevoit să fac te miri ce ispravă…”
(”Moscova-Petuşki”)

Venedikt Erofeev, Venetcika nu mai e: a rămas, pentru toţi, acest din urmă nume, acela al personajului principal din povestirea “Moscova-Petuşki”. Jurnalista Olga Kutşkina spunea că nu cunoaşte pe altcineva mai pur ca el. Nu-ţi risipi viaţa, îi plăcea lui Venedikt să spună. Nu-ţi risipi viaţa

Şi dacă într-o bună zi voi muri – şi voi muri curând, o ştiu – voi muri fără să fi acceptat această lume, pe care, totuşi, am simţit-o de-aproape şi de departe, dinlăuntru ca şi dinafară, însă fără s-o pot accepta, voi muri şi El mă va întreba:Te simţi bine, acolo? Ori ţi-e rău? Iar eu voi tăcea, voi închide ochii şi mă voi cufunda în tăcere şi această muţenie a mea o vor înţelege toţi cei care ştiu ce-nseamnă o mahmureală ce ţine zile-n şir. Căci viaţa asta a noastră nu-i, în fond, o simplă chercheleală de moment a sufletului? Ori, poate, chiar un fel de eclipsă a lui? Cu toţii suntem beţi, numai că fiecare în felul lui: unul a băut mai mult, altul mai puţin. Iar efectele variază de la om la om: unul care-i râde-n nas acestei lumi, în timp ce altul plânge pe umărul aceleiaşi lumi. Şi mai sunt unii care înjură tot timpul şi le merge iar alţii care abia încep să înjure. Iar eu ce să zic? M-am bucurat mult în viaţa mea, însă nici un efect: n-am râs niciodată şi nici n-am înjurat vreodată aşa cum ar fi trebuit. Eu, care m-am bucurat atâta în lumea asta, n-am câştigat nimic, ba am ajuns să fiu cel mai serios om de pe pământ… Şi, totuşi, de ce taci ?,
m-a întrebat Dumnezeu, printre zeci de fulgere albastre. Credeţi, cumva, că I-am răspuns ceva? Am continuat să tac, să tac…
(”Moscova-Petuşki”)

*
Text-colaj realizat după o serie de fragmente din interviuri – luate de Igor Şevelev şi Igor Bolicev şi apărute de-a lungul timpului în ediţia franceză a publicaţiei “Komsomolskaia Pravda” – precum şi din extrase din ediţiile în limba franceză ale scrierilor şi autobiografiei lui Venedikt Erofeev.

Notă
1
samizdat – nume generic dat tipăriturilor, multiplicării şi modalităţilor de difuzare clandestină a acestora în fosta URSS dar şi în celelalte ţări est-europene aparţinănd fostului lagăr communist. Aceste texte, cenzurate, deci cu interdicţia de a fi publicate, circulau, de regulă, într-un număr redus de exemplare, dactilografiate sau scrise de mână

Traducerea, adaptarea, prezentarea şi nota de
Bogdan Stoicescu
(din volumul aflat în pregătire: Autoportret neterminat)
Despre criză cu zâmbetul pe buze
Linişte, că ne privim în ochi…

Criză? – îşi zice mai întâi de toate – ce naiba e o criză? Să ne hotărâm asupra acestui termen! O criză este trecerea de la un regim de funcţionare la un altul: trecere pe care unele semne sau simptome o fac sensi-bilă. În timpul unei crize, timpul pare a-şi schimba natura, durata nu mai este percepută ca în starea obişnuită a lucrurilor. În loc să măsoare permanenţa ea măsoară variaţia. Orice criză implică interveniţa de “cauze” noi care tulbură un echilibru mobil sau imobil ce există, scria Paul Valery în eseul său Cuvânt despre inteligenţă.
Şi cât de actuale sunt astăzi cuvintele maestrului francez, la mai bine de 50 de ani de când au fost scrise, pentru noi cei de acum, atinşi grav în sănătatea noastră morală. Suntem – şi nu cred că greşesc făcând această afirmaţie – într-o profundă criză morală, fără precedent în ultima vreme. Poate cea mai gravă din întreaga noastră istorie postbelică. Nu mă refer, evident, la o criză morală în sensul exagerarii imoralităţii sau al unei decăderi din acest punct de vedere.
Este vorba despre o gravă deteriorare a moralităţii prin mutilare. Pentru că, un popor căruia, în covârşitoarea sa majoritate, nu i-a mai rămas, practic, nimic – sau aproape nimic – decât problema subzistenţei imediate, nu reprezintă altceva decât imaginea fidelă a unei sociatăţi mutilate. Traumatizate. Aduse încet dar sigur la un stadiu vecin cu un anumit tip de animalitate, similar cu acela de dinaite de 1989.
Dincolo de preocupările aşa-zis domestice – asigurarea hranei zilnice, întreţinerea familiei şi a locuinţei (evident, pentru cei care au una), etc. – le-a mai rămas ceva românilor, mai preţios decât propria lor persoană? Poate doar acea fericire personală, care şi ea, nu-i altceva decât o tâmpenie, atâta vreme cât nu poţi fi fericit de unul singur!
Se mai întreabă, oare, cineva, mai are cineva puterea şi răbdarea să se întrebe nu ce-am ajuns noi în ochii altora – imaginea este mai mult decât şifonată, pentru a mă exprima cu blândeţe – ci în proprii noştri ochi? Se mai întreabă cineva ce-am ajuns noi în Europa? În lume?
Ce-am fost şi ce rol am jucat cândva, nu cu mult timp în urmă, atunci când Bucureştiului i se spunea, la modul cel mai flatant, Micul Paris iar oamenii noştri de stat şi, mai cu seamă, cei de cultură, nu erau cu nimic mai prejos decât marile modele ale Europei civilizate?
Cu siguranţă că numărul celor care-şi mai pun asemenea întrebări este în scădere sau chiar tinde către zero, cum doar cu numărul caprelor negre – fala ţării! – se mai întâmplă.
Cât despre de-alde noi, cei care ne mai batem capul cu astfel de probleme prin vreun colţ rătăcit de pagină – în timp ce mulţi, tot mai mulţi sunt preocupaţi tot de numere, dar al vilelor, maşinilor de lux, banilor din conturi etc. – avem toate şansele să fim arătaţi - dacă nu cumva chiar şi suntem! - la un moment dat cu degetul, compătimiţi şi, de ce nu, interpelaţi – că tot e la modă cuvântul – de cineva cu mintea încremenită în bezna roşie, cum mi s-a întâmplat deunăzi când mă aflam în piaţă, după roşii şi castraveţi: N-aţi ieşit voi, băi, bărboşilor, în stradă şi-aţi strigat din tot bojocii “Libertate!” şi “Jos comunismu'!”, ba aţi mai şi murit unii ca proştii? Ce te miri cât e un kil’ dă roşii? Uită-te cât e un ou! Din cauza voastră dăm acu’ noi, ăştia bătrânii, pe un ou cât aveam salariu’ pe timpu’ lu’ nea Nicu! Acu’, mâncaţi răbdări prăjite, flăcăi iar dacă nu găsiţi nici d’alea, postiţi şi de restul cântaţi să nu vă mai auziţi maţele ghiorăind! Ia mai tăcă-vă fleanca şi…ciocu’ mic, c-a avut dreptate ăla şi la muncă, nu la întins mâna!...!”
Ar mai fi ceva de spus? Nu-i aşa că nu-i nici o criză? Ce criză? Nu cumva visăm? Hai, terminaţi, odată, cu cârteala, mai vedeţi-vă de treabă şi ia mai staţi la locurile voastre!
Bogdan Stoicescu
(din volumul aflat în pregătire: Autoportret neterminat)